1170 - 2020: Sfântul Dominic şi "câinii Domnului" prin Moldova, timp de 555 de ani
După ce zilele trecute am scris şi publicat câteva articole despre Ordinul Franciscanilor şi Ordinul Iezuiţilor, astăzi, când Biserica Catolică îl comemorează pe sfântul Dominic de Guzman, îmi propun să transmit câteva date istorice despre acest preot sfânt, ordinul pe care l-a întemeiat în anul 1214 şi activitatea primilor săi ucenici care au ajuns pe teritoriul actual al Diecezei de Iaşi. În urmă cu 10 ani, Papa Benedict al XVI-lea spunea: "Sfântul Dominic a fost un om al rugăciunii. Îndrăgostit de Dumnezeu, nu a avut altă aspiraţie decât mântuirea sufletelor, în special ale celor căzute în mrejele ereziilor din timpul său. Fiind un imitator al lui Cristos, a întrupat în mod radical cele trei sfaturi evanghelice, unind cu proclamarea Cuvântului o mărturie a unei vieţi sărace; sub călăuzirea Duhului Sfânt, a înaintat pe calea desăvârşirii creştine. În orice moment, rugăciunea a fost forţa care a reînnoit şi a făcut tot mai rodnice operele sale apostolice".
Aşa a şi fost. Dominic sau Domingo s-a născut cel mai probabil în anul 1170, deşi unii biografi plasează şi alt an, în Caleruega, regatul Castiliei. Localitatea aparţinea de Dieceza de Osma, din Provincia de Burgos. Părinţii săi se numeau Felix Guzman şi Ioana de Aza. Până la vârsta de 14 ani, Dominic a studiat cu un preot învăţat, care îi era unchi, apoi a urmat cursuri în celebrele şcoli din Palencia, unde a studiat şi patru ani de teologie. Fiind student, în timpul foametei din regiune, a fondat o casă de primire pentru cei săraci şi, cu acea ocazie, şi-a vândut până şi cărţile.
După ce a terminat studiile, Dominic a intrat în rândul canonicilor regulari ai Capitlului Catedralei din Osma, unde a ajuns rapid secundul superiorului. Când superiorul său, Diego d'Azebes, episcop de Osma, a fost ales de regele din Castilia pentru o misiune delicată, Dominic a trebuit să-l însoţească; astfel a avut posibilitatea de a traversa de două ori Europa. Părăsind ţara sa, caracterizată de o credinţă catolică foarte intensă, Dominic şi-a dat seama de două mari pericole pe care Biserica le întâlnea în Europa. În Turingia, a putut vedea cu ochii săi distrugerile făcute de trupele auxiliare ale cumanilor, care se aflau la ordinele lui Ottocar al Boemiei; în Linguadoca, în Franţa meridională, populaţia părăsea credinţa părinţilor pentru a o urma pe acea a albigenzilor şi valdezilor. Şi toate acestea se întâmplau deoarece catolicii, înainte de toate oamenii Bisericii şi principii, nu trăiau conform Evangheliei. În timpul celei de-a doua călătorii, la întoarcere, în timp ce cei doi trimişi ai regelui o duceau cu ei pe viitoarea regină, aceasta s-a îmbolnăvit şi a murit. Cei doi oameni sfinţi au văzut în aceasta un semn al lui Dumnezeu care le cerea să-şi schimbe planurile. Au trimis la Castilia suita regală şi ei s-au îndreptat spre Roma pentru a cere Papei autorizaţia de a merge să predice Evanghelia cumanilor.
Papa Inocenţiu al III-lea, preocupat peste măsură de situaţia din Linguadoca, i-a invitat pe aceştia să renunţe la proiectul lor şi să-şi desfăşoare ministerul în această regiune, avându-i alături pe legaţii pontificali. Ei au acceptat, dar misiunea lor nu se arăta a fi deloc uşoară. Legaţii pontificali erau cistercini, animaţi de bune intenţii, dar luaţi în râs de populaţie: "Iată-i pe cai pe miniştrii unui Dumnezeu care mergea pe jos!" Descurajaţi de insucces, predicatorii pontificali erau pe punctul de a abandona misiunea. Clericii Diego şi Dominic au înţeles cauza acestui insucces şi exigenţele juste care-i determinau pe oameni să se apropie de propunerile albigenzilor şi valdezilor. Între oameni se răspândise nevoia sinceră de a reveni la o viaţă evanghelică mai autentică, pe care n-o mai aflau în structurile Bisericii, unde clerul înalt era în căutarea bogăţiilor şi clerul de jos era atât de puţin instruit încât nu era capabil nici măcar să înveţe adevărurile cele mai elementare ale credinţei creştine.
Episcopul Diego şi preotul Dominic, autorizaţi şi ei de Papa Inocenţiu al III-lea, au instaurat un alt stil de predicare. Nu ieşeau în faţă cu titlurile lor şi nu aveau nevoie de cai pentru a se deplasa dintr-un loc într-altul. Apoi, ei nu se înconjurau de un grup de persoane care să-i servească, ci, dimpotrivă, călătoreau pe jos, singuri, şi trăiau din pomană; predicau Evanghelia în cuvintele simple ale poporului, dar, înainte de toate, puneau în practică ceea ce învăţau altora, invitându-i pe toţi la convertire. Ei nu se puneau în afara Bisericii şi îi recunoşteau în episcopi şi în papa pe succesorii legitimi ai apostolilor, cărora le prestau deplină ascultare, şi, de asemenea, cereau convertirea lor la o viaţă mai conformă cu fericirile propuse de Cristos. Chiar şi legaţii pontificali, cistercinii, când au văzut că Diego urma exemplul lui Dominic, lăsând deoparte onorurile care, de obicei, erau rezervate episcopilor, s-au unit cu cei doi castilieni, în timp ce Papa Inocenţiu al III-lea le-a dat nu numai aprobarea, dar îi şi autoriza să primească în grupul lor alţi preoţi care ar fi voit să li se alăture în sfânta predicare. Cuvântul lor a fost primit cu recunoştinţă şi pe unde treceau ei se reaprindea speranţa şi se restabilea pacea. Cei care fuseseră atraşi în plasa albigenzilor, datorită dorinţei unei vieţi creştine mai bune, acum puteau să-şi satisfacă exigenţele fără să o rupă cu tradiţia.
De asemenea, unele femei, atât din rândul poporului umil, cât şi din rangul celor nobili, au voit să se dăruiască unei vieţi mai perfecte şi să se pună în serviciul sfintei predicări, asemenea femeilor pioase din Evanghelie. Dominic a luat act de această dorinţă a lor şi a fondat o mănăstire la Prouille, unde ele s-au putut dedica rugăciunii şi-i primeau pe misionarii care aveau nevoie de îngrijire sau de odihnă. Aceasta era prima sămânţă a ordinului şi începea cu ramura feminină. Noul stil de predicare aducea atâtea roade şi, în primăvara lui 1207, 11 abaţi cistercini, cu câţiva dintre călugării lor, i s-au alăturat lui Dominic. Dar tocmai în acest moment fericit, episcopul Diego a plecat în Spania în căutare de ajutor şi a murit în dieceza sa, în luna decembrie a aceluiaşi an.
Crescând rivalităţile politice între diferiţii principi din regiune, împărţiţi în două facţiuni mai mult din interese materiale decât din motive religioase. Şi, profitând de uciderea legatului pontifical de către un grup de albigenzi, au declanşat războiul: aşa a început cruciada împotriva albigenzilor. Erau primele luni ale anului 1208. Preotul Dominic nu a voit să ia parte la cruciadă şi, neputând să facă altceva, s-a retras în conventul din Prouille, dedicându-se formării surorilor şi predicării prin împrejurimile mănăstirii. Pentru el a fost o perioadă de reflecţie şi de rugăciune, în timpul căreia s-a maturizat şi ideea fondării unui ordin religios masculin.
În anul 1241, când războiul a încetat, preotul Dominic s-a îndreptat spre Toulouse, unde l-a întâlnit pe Petru Seila. Acesta i-a dăruit două case şi, împreună cu alţi preoţi, a făcut voturi înaintea lui Dominic. Lua fiinţă astfel primul grup al Părinţilor Predicatori. Preotul Dominic le-a dat o primă regulă care nu numai că îi angaja să trăiască asemenea apostolilor, în sărăcie, dar şi să se pregătească cu competenţă pentru ministerul predicării. Dacă apostolii au fost la şcoala continuă a Învăţătorului, ei trebuiau să urmeze şcoala Bisericii şi, pentru aceasta, frecventau lecţiile de teologie oferite de Alexandru Stavensby, la Toulouse. Episcopul de aici, foarte bucuros de această operă, nu numai că le-a dat fraţilor o biserică, dar l-a luat pe preotul Dominic la Roma, cu ocazia Conciliului al IV-lea din Lateran (1215), şi l-a prezentat Papei Inocenţiu al III-lea ca să aprobe noul ordin religios, oferindu-i astfel posibilitatea de a se răspândi în toată Biserica. Discutând acest subiect, membrii conciliului, în faţa proliferării numeroaselor grupuri monahale, dintre care unele lipsite de orice disciplină, au formulat principiul că nu se mai putea constitui nici un nou ordin şi că cine dorea să intre în viaţa călugărească trebuia să urmeze o regulă deja aprobată. Franciscanii au fost norocoşi, deoarece Papa aprobase dinainte, chiar dacă numai oral, prima lor regulă. Preotul Dominic s-a aflat însă în faţa unei uşi închise. Episcopul l-a prezentat din nou Papei Inocenţiu al III-lea, care şi-a dat seama de valoarea noii sale carisme, dar, pentru că nu voia să se opună voinţei părinţilor conciliari, i-a sugerat lui Dominic să accepte provizoriu o regulă deja existentă. Aşa a fost adoptată Regula sfântului Augustin, fără însă să renunţe la finalitatea apostolică tipică inspiraţiei dominicane.
Pentru preotul Dominic au început o serie de contacte cu Curia Romană şi, cu o abilitate demnă de un diplomat înflăcărat, a ştiut să ducă înainte opera sa, fără să se pună în contrast cu structurile Bisericii, ba chiar papii l-au favorizat în toate felurile, dându-i, la Roma, biserica "Sfântul Sixt" şi, apoi, biserica "Sfânta Sabina", recomandând tuturor episcopilor să-i primească în diecezele lor pe părinţii predicatori. Pe când mai era încă la Roma, în bazilica "Sfântul Petru", preotul Dominic a simţit inspiraţia, se spune că i-au apărut apostolii Petru şi Paul, de a-i trimite pe fraţii săi în toată lumea.
La început, a trimis un grup de şapte la Paris, pentru a aprofunda studiul teologiei şi pentru a câştiga noi recruţi pentru ordin printre maeştri şi elevi; un alt grup a mers în Spania şi un al treilea la Bologna, unde va lua fiinţă primul studiu dominican. În aceşti ani, vor intra în ordin personalităţi celebre ca Giordano din Saxonia, care va fi şi succesorul său, şi Reginaldo din Orléans, celebru profesor de drept. În anul 1219, vizitând Parisul, preotul Dominic a găsit aici o comunitate de circa 30 de fraţi. Regula sfântului Augustin le era încă utilă pentru partea spirituală, dar de acum înainte, o dată cu răspândirea tot mai rapidă a ordinului în lume, era necesară găsirea unui mod organic pentru a-l guverna. Preotul Dominic a compus constituţiile, în care, sub acoperirea regulii sfântului Augustin, va salva specificul carismei sale. Noul ordin, de fapt, avea scopul de a vesti Evanghelia "la toate popoarele" după modelul apostolilor. Pentru aceasta, fiii săi trebuiau să trăiască în sărăcie, în castitate şi în ascultare, pentru a fi instrumente adaptate predicării; se adunau în comunitate, unde trăiau fraternitatea în unitate, dedicându-se contemplării şi studiului, pentru a pleca apoi în misiune; aveau un superior în propriul convent, dar făceau voturile în faţa generalului ordinului, care putea să dispună de fiecare dintre ei pentru a-l trimite unde o impuneau nevoile. Preotul Dominic a reuşit să aducă ordinului respectabilitate în raport cu cele tradiţionale şi, mai ales, a reuşit să adune între ei oameni care uneau în viaţa lor sfinţenia şi cultura.
Pentru a avea cale liberă pentru această misiune, preotul Dominic s-a dus din nou la Roma şi a obţinut, de la Papa Honoriu al III-lea, recunoaşterea caracterului universal al Ordinului Predicatorilor. Era ziua de 11 februarie 1218. Părintele Dominic putea să-şi trimită fiii în aproape toate ţările Europei, chiar şi în acele locuri unde până atunci se aflau popoare păgâne, cum erau unele regiuni nordice. În timpul şederii sale la Roma, preotul Dominic, în urma recomandărilor Papei, şi-a asumat grija faţă de numeroasele călugăriţe din oraş, a căror viaţă avea nevoie de reformă.
La 17 mai 1220, s-a dus la Bologna pentru primul capitlu general al ordinului său, unde s-a stabilit că fraţii predicatori renunţau nu numai la bunurile lor, ci şi la rentele fixe, pentru a trăi numai din pomeni. După capitlu, Dominic a acceptat să predice misiuni în Italia de Nord, zone deosebit de dificile din cauza răspândirii catarismului, dar şi a luptelor interne dintre oraşe şi dintre diferitele familii nobile. Cu această ocazie, a fondat convente, devenite apoi celebre, la Brescia, Piacenza, Parma şi Faenza, asigurând reînflorirea credinţei în această regiune.
În decembrie 1220, preotul Dominic s-a întors la Roma pentru a pune la punct ultimele lucruri la Curia Romană şi pentru a duce la sfârşit reforma privind viaţa călugăriţelor. În cele din urmă, a adunat în Mănăstirea "Sfântul Sixt" surorile care doreau să trăiască o viaţă monahală serioasă şi a chemat la Roma, de la Prouille, opt călugăriţe bine formate, care au fost exemplu pentru colegele surori de la Roma.
După ce s-a dus să predice din nou în Italia de Nord şi în Marche, epuizat din cauza muncii, s-a retras la Bologna, unde, la 6 august 1221, a plecat la cer. Fraţilor care îl înconjurau cu tristeţe, le-a adresat aceste ultime cuvinte: "Nu plângeţi, vă voi fi mai util de acum înainte şi voi aduce mai multe roade pentru voi, după moarte, decât am făcut-o în viaţă". Pentru înmormântare nu avea o haină nouă şi fraţii l-au îmbrăcat cu aceea a fratelui Moneta.
Credincioşilor care alergau în număr foarte mare la mormântul său, împodobindu-l şi aducând ex voto-uri pentru harurile primite, fraţii li se opuneau cu hotărâre, temându-se ca nu cumva să fie lezată sărăcia şi simplitatea ce îi fuseseră atât de dragi fondatorului. Mai mult, cu ocazia restaurării bisericii lor, au lăsat afară mormântul lui Dominic, expus intemperiilor. Papa Grigore al IX-lea, după ce s-a plâns de această atitudine, a cerut respect şi o grijă foarte mare faţă de relicvele fondatorului şi, în 1234, l-a înscris în cartea sfinţilor.
După moartea sfântului Dominic, Ordinul Dominican sau Ordinul Predicatorilor s-a extins rapid în toată Europa. Au fost denumiţi "Călugării din Frăţia Neagră" sau "Câinii Domnului". Fraţii dominicani s-au angajat încă de la început să predice Evangheliile şi să combată toate ereziile. Ordinul s-a făcut remarcat prin tradiţia sa scolastică, din rândurile sale remarcându-se numeroşi teologi şi gânditori influenţi, precum Dominic fondatorul, Toma de Aquino, Albert Magnus, Caterina de Siena, Girolamo Savonarola şi alţii.
Pentru a combate ereziile, dominicanii au introdus şcolarizarea şi educaţia sistematică în rândul ordinelor călugăreşti mai vechi, precum Ordinul Benedictin. Sfântul Dominic şi-a dorit un ordin călugăresc ai cărui membri să cutreiere satele şi oraşele pentru a ţine predici şi prelegeri oamenilor de toate facturile sociale, pentru ca aceştia să-şi însuşească fără nicio abatere dogma şi învăţăturile oficiale ale Bisericii Catolice. Astfel, Ordinul Dominicanilor avea să se remarce drept "braţul învăţat" pe care Biserica îl trimitea să lupte cu ereziile, superstiţiile şi toate ideile străine de dogme.
Încă din primul secol al existenţei sale, Ordinul Dominican a întemeiat mănăstiri pe teritoriul actual al României, în Transilvania şi Moldova. Una din cele mai vechi mănăstiri dominicane din Transilvania este actuala biserică franciscană din Cluj. Mănăstiri dominicane au mai existat la Bistriţa, Braşov, Odorheiu Secuiesc, Oradea, Sebeş, Sibiu, Sighişoara şi Teiuş.
În continuare vom aborda câteva chestiuni legate de prezenţa "câinilor Domnului" în Moldova. Am notat deja că preotul Dominic aflase de cumanii care "se plimbau" pe întinderea est-europeană. În râvna lui apostolică era decis să meargă împreună cu alţi fraţi ai ordinului recent înfiinţat la acest popor. La primul capitlu, care s-a ţinut la Bologna, în sărbătoarea de Rusalii a anului 1227, preotul Dominic a făcut cunoscută plenului dorinţa sa cea mare de a se retrage de la conducerea ordinului pentru a se putea dedica muncii misionare printre cumani. A fost rugat insistent să renunţe la acest plan. De altfel, şi sănătatea sa era din ce în ce mai şubredă. Ceea ce nu a putut face Dominic personal, au făcut fraţii predicatori din provincia nou-înfiinţată, la 30 mai 1221, cea din Ungaria. Prima mănăstire de aici, înfiinţată de Paul Hungarus, în localitatea Alba Regală, l-a avut ca al doilea stareţ pe călugărul Teodoric.
Analele Ordinului Dominican şi mai multe scrisori papale din epocă relatează despre trei misiuni dominicane între anii 1222 şi 1227, întreprinse pentru încreştinarea cumanilor. Prima a fost un eşec. Copleşiţi de suferinţe şi istoviţi de mizerie, călugării dominicani au fost alungaţi de către păgâni şi siliţi a se întoarce acasă fără niciun rezultat. Barbarii s-au purtat cu o cruzime de necrezut faţă de ei şi, nelăsându-i să se oprească între hotarele lor, dominicanii s-au întors de unde plecaseră, fără succes. Misionarii nu s-au descurajat, ci s-au dus din nou la cumani, aprinşi de Duhul Sfânt şi împinşi de zelul pentru mântuirea sufletelor. Deşi au avut şi acum multe de îndurat, doi fraţi, Albert şi Dominic, fiind chiar ucişi, după câţiva ani s-au putut bucura de încreştinarea a doi prinţi şi a unui mare număr de bărbaţi şi femei. Numele principilor cunoscute din documentele timpului sunt Bortz Membrok "dux nobilior" şi fiul său Burch. Pentru botezul celor care au acceptat credinţa creştină, călugării au apelat, conform orânduirii bisericeşti, la arhiepiscopul primat al Ungariei, Robert. O delegaţie a cumanilor, alcătuită din 12 aleşi, în frunte cu Burch şi mai mulţi fraţi dominicani, s-a întâlnit cu arhiepiscopul Robert, care era în drum spre Ţara Sfântă, şi i-au spus: "Botează-mă, stăpâne, împreună cu aceşti 12 bărbaţi; tatăl meu va veni şi el peste munţi (în Transilvania), la locul pe care îl vei hotărî, cu 2.000 de bărbaţi, care toţi doresc să primească Botezul din mâinile tale". Aceasta avea loc la sfârşitul primăverii anului 1227. Arhiepiscopul primat Robert aducea la cunoştinţa Papei Grigore al IX-lea dorinţa sinceră a lui Bortz Membrok şi primeşte toate împuternicirile necesare. Însoţit de principele maghiar Bela, fiul regelui Andrei al II-lea, Robert trece hotarul de răsărit al regatului maghiar, întâlnind pe Bortz Membrok cu ai săi în Cumania (partea de sud a Moldovei, pe Milcov). O cronică de epocă relatează: "Bortz a fost convertit la credinţa lui Cristos de către fraţii din Ordinul Predicatorilor şi botezat cu mulţi oameni din neamul său, de către domnul Robert, arhiepiscop de Strigonium, fiind de faţă Bela, rex junior al Ungariei, fiul regelui Andrei".
Fiind încreştinaţi cei doi principi şi mulţimea de cumani, împreună cu preoţii misionari care i-au pregătit pentru Botez, urmau să fie puşi sub oblăduirea unui episcop. Arhiepiscopul Robert îşi împlineşte mandatul încredinţat de Papă şi îl rânduieşte pe stareţul dominican Teodoric, episcop al celor intraţi prin Botez în sânul Bisericii. În felul acesta ia fiinţă Episcopia Cumanilor sau a Milcoviei, deoarece locul unde au fost botezaţi cei menţionaţi, şi unde s-a ridicat biserica episcopală, a fost undeva pe Milcov. Cronologic, evenimentul este datat între 31 iulie 1227 şi 21 martie 1228, cum se deduce din corespondenţa dintre arhiepiscopul Robert şi Papa Grigore al IX-lea. A urmat organizarea episcopiei şi a enoriaşilor ei, cumani, dar şi necumani, în comunităţi urbane şi rurale. Fără îndoială, rămâneau de învins dificultăţi interioare şi din afară. Toate însă au fost zădărnicite de marea invazie mongolă din anul 1241. Surse dominicane relatează că ar fi căzut jertfă invaziei cumplite 90 de călugări, probabil şi episcopul Teodoric. La rugămintea călugărilor dominicani, regele Bela al IV-lea a primit în regatul maghiar 40.000 de familii cumane, pe care le-a colonizat pe teritoriul dintre Tisa şi Dunăre. Alţi cumani au trecut Dunărea în Bulgaria. Se cunosc încercări din partea Sfântului Scaun, la cererea unor misionari şi a coroanei maghiare, de refacere a Episcopiei Milcoviei, atât în secolul dominaţiei mongole asupra teritoriului de la răsărit de Carpaţi cât şi după "dăscălecatul" lui Bogdan în Moldova (1359). Sunt cunoscute numele a 14 prelaţi care au purtat titlul acestei episcopii, între anii 1283 şi 1521.
După distrugerea Episcopiei Cumanilor, călugării dominicani şi franciscani şi-au continuat activitatea de încreştinare a migratorilor şi de refacere a unităţii creştine la popoarele din răsăritul Europei, aflate în sfera de influenţă a Bizanţului separat. Spre sfârşitul secolului al XIII-lea a luat fiinţă în cadrul Ordinului Dominican, Societatea "Fraţii Peregrini", o congregaţie a mai multor case sub ascultarea unui vicar al magistrului general. În 1312, magistrul general Bérenger din Landore le-a dat un statut definitiv. Suprimată şi refăcută de mai multe ori, societatea îşi schimbă denumirea pe la anul 1600 în aceea de Congregaţie a Orientului, până în 1695 când dispare din arena ordinului. Aceşti fraţi au activat în teritoriile nord-est europene şi la răsărit de Carpaţi, alături de franciscani.
În cadrul Episcopiei de Siret, înfiinţată la cererea voievodului moldovean Laţcu (1365-1373), la 9 martie 1371, data consacrării primului episcop, Andrei Iastrzebiec, franciscan, este atestată şi prezenţa dominicanilor. În timpul domniei lui Petru I Muşat (1375-1391), ia fiinţă la Siret, în 1377, prin bunăvoinţa mamei sale, Margareta Muşata, o mănăstire dominicană şi o biserică pusă sub patronajul sfântului Ioan Botezătorul şi al Maicii Domnului. Pioşenia doamnei transpare şi din faptul că adresează Papei Grigore al XI-lea (1370-1378) cererea ca duhovnicul ei dominican să-i acorde, la sfârşitul vieţii, iertarea cea mare, adică indulgenţa plenară. Papa îi împlineşte dorinţa printr-o scrisoare, din 30 ianuarie 1378, sub condiţia ca "Margareta de Siret, doamna Moldovei", să ţină câteva zile de post. La stăruinţa aceleaşi doamne, fiul său, Petru Muşat, "pentru a o cinsti şi a o mângâia", printr-un hrisov din 1 mai 1384, dispune ca venitul cântarului din oraşul Siret să fie în folosul bisericii şi al fraţilor dominicani. Doamna Muşata a fost înmormântată, la dorinţa ei, în biserica dominicanilor din Siret. După cele relatate prin tradiţie, din dâmbul pe care era clădită mănăstirea dominicană, a ieşit un izvor cu apă tămăduitoare, miraculoasă. În sărbătoarea Trupul Domnului, mulţime de credincioşi din toate părţile Moldovei, venea în pelerinaj la Siret pentru a se vindeca de bolile ochilor, spălându-se cu apă din acel izvor. Dintre cei şase titulari la Episcopia Siretului, trei sunt dominicani, şi anume: Ioan Sartorius (1388-1394), Ştefan Martini (1394-1412) şi Toma Grueber (1413-1434).
Întrucât Episcopia de Siret devenise doar titulară, misionarii dominicani au avut ideea de a se înfiinţa un sediu episcopal în noua capitală a Moldovei, Suceava, stabilită de către domnul Petru I Muşat. În acest scop ei fac demersuri la Roma, prin regele Poloniei, suzeranul Moldovei, prezentând drept candidat la noua episcopie pe unul dintre ai lor, pe călugărul dominican Ioan de Ryza, vicarul regional al Moldovei. Au cerut totodată, viitorului prelat, angajamentul că le va respecta privilegiile, precauţie care s-a dovedit pe deplin justificată. Fără a subestima ideea misionarilor dominicani şi intervenţiile lor la regele polon, poate chiar şi la Sfântul Scaun, din alte surse reiese că suveranul polonez, Vladislav Iagello, împreună cu soţia sa Ana de Cilli, au cerut printr-o scrisoare, în 1413, Papei Ioan al XXIII-lea, înfiinţarea unei episcopii catolice, nu la Suceava, ci la Baia, "civitas moldaviensis", unde se afla o mănăstire franciscană foarte activă. Motivele înfiinţării sunt multiple şi discutabile; plauzibile ar fi circumstanţele ecumenice ale Conciliului din Konstanz (1414-1418), care urma să pună capăt celor 40 de ani de schismă occidentală şi să dea un nou impuls refacerii unităţii Bisericii creştine în ansamblul ei. Întâlnirea de la Snyatin, în anul 1415, a suveranilor polonezi cu domnul Alexandru cel Bun, nu a fost lipsită de interes şi în această privinţă. În urma cererii suveranilor polonezi, Papa Ioan al XXIII-lea delegă pe episcopul din Kaminec să cerceteze situaţia la faţa locului, dându-i împuternicirea ca în numele Sfântului Scaun să înfiinţeze Episcopia de Baia, subordonând-o Mitropoliei din Lemberg, înfiinţată recent, în anul 1412. În lipsa documentului de înfiinţare, data acesteia este dedusă dintr-o aprobare datând din 1 iulie 1420, a Papei Martin al V-lea, a unor cereri ale episcopului de Baia, Ioan Ryza. Episcopul Ioan Ryza figurează ca titular la Baia între anii 1418 şi 1438. Ca dominican, încurajează activitatea confraţilor săi alături de franciscani. Păstorirea sa nu a fost scutită de necazuri: divorţul domnului Alexandru cel Bun de soţia sa catolică Ringala, nemulţumirile franciscanilor şi mai ales propaganda din ce în ce mai puternică a husiţilor.
Succesorul episcopului Ryza este tot un dominican, Petru Czipser (1438-1457), numit de Papa Eugen al IV-lea la 30 aprilie 1438. Probabil nu a rezidat la Baia din cauza husiţilor. Pentru contracararea propagandei husite, Papa numeşte mai mulţi comisari papali, cu misiunea de a apăra în Moldova credinţa catolică. Printre trimişii papali se numără şi sfântul Ioan de Capistran.
După trei episcopi franciscani (Ioan Kaminez, Petru de Insula şi Simon Dobriolanus), la 20 septembrie 1497, Papa Alexandru al VI-lea numeşte ca episcop de Baia pe dominicanul Toma Batcha, din Szegedin. Nu a locuit la Baia, ci venea doar din când în când. Ultima vizită i-a fost fatală, fiind ucis de nişte ţărani din Orţăşti, în ţinutul Neamţului. Aflând de această crimă, Ştefan cel Mare a pedepsit satul, luând moşia "Poiana Satului", unde a fost omorât episcopul, şi a dat-o mitropolitului Teoctist al Sucevei.
Atât Episcopia de Siret cât şi cea de Baia au avut o existenţă scurtă, judecând după cronologia ierarhilor numiţi spre a le păstori: cea de Siret: 63 de ani (1371-1434), cea de Baia: 105 ani (1418-1523). Deşi constituite canonic, teritoriile lor au avut un caracter predominant misionar. Apariţia husitismului şi mai apoi a protestantismului, pe lângă celelalte dificultăţi de ordin politic şi economic, au compromis grav activitatea misionară în secolul al XVI-lea. Către sfârşitul acestuia, pe timpul domniilor lui Petru Şchiopul (1578-1579 şi 1582-1591) ca şi ale Moghileştilor (Ieremia, Simeon şi Constantin B 1595-1607) se cunoaşte un reviriment catolic, susţinut şi de activitatea misionară a iezuiţilor, concretizat în înfiinţarea Episcopiei de Bacău, prin numirea de către Papa Paul al V-lea, la 17 septembrie 1607, a franciscanului Ieronim Arsengo, la conducerea ei. Din cei 19 titulari la această episcopie, şase au fost dominicani, şi anume: Ioan Botezătorul Zamoiski (1633-1649), Iacob Gorecki (1678-1679), Amandus Victorin Cieszejko (1694-1698), Ioan Damaschin Lubieniecki (1711-1714), Toma Slubicz Zaleski (1732) şi Raimund Stanislav Jezierski (1737-1782).
Nu am întâlnit informaţii care să clarifice de ce "câinii Domnului" nu au mai activat în Moldova, după o prezenţă dominicană de 555 de ani. Documentele istorice sesizează din când în când prezenţa unor misionari pe aceste meleaguri, dar fără o şedere sau activitate demne de reţinut în istoria catolicilor din această zonă a României.
Laudare, benedicere, praedicare!
Pr. Alois Moraru
