In verbo autem tuo laxabo rete
La cuvântul tău voi arunca năvodul
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Cuvântul lui Dumnezeu cheamă, alege mesageri. L-am auzit pe Isaia care, în final, a exclamat: "Iată-mă, trimite-mă pe mine!". Vedem aici promptitudinea, disponibilitatea, entuziasmul, absenţa calculului.
În Japonia, la templele şintoiste, adepţii acestei religii veneau şi ofereau o anumită sumă pentru a primi de la deservenţii acelor temple un bilet care reprezenta răspunsul zeului respectiv, relativ la viaţa lor. Când răspunsul era favorabil, puneau satisfăcuţi biletul respectiv în geantă. Dacă răspunsul nu era favorabil, înfăşurau biletul şi-l agăţau în primul arbore întâlnit în incinta templului. Erau arbori ai refuzului.
Nu este nicio glumă dacă afirmăm că şi în viaţa noastră există un arbore al refuzurilor. În fiecare dimineaţă eu trebuie să mă prezint înaintea lui Dumnezeu, nu pentru a-mi prezice viitorul, pentru că el nu se preocupă de astfel de curiozităţi, dar pentru a primi poruncile lui pentru ziua respectivă. Trebuie să văd ceea ce vrea el de la mine, ce aşteaptă el de la mine. Trebuie să-i stau la dispoziţie în vederea unei misiuni. E vorba de îndatoriri plăcute sau mai puţin plăcute. Sunt sarcini pe care eu le accept cu plăcere sau altele care mi se par foarte grele. Sunt propuneri simpatice sau altele în faţa cărora prima reacţie este să le refuz.
Aşa cum Domnul este imprevizibil în alegeri atunci când cheamă pe cineva, este la fel de imprevizibil când ne încredinţează misiunile zilnice. Aproape întotdeauna îmi cere ceva la care nu m-aş fi aşteptat, ceva pe care nu l-aş fi dorit niciodată. El preferă să mă surprindă cu propuneri curajoase. Cuvântul său, care mi se adresează, nu conţine nicio simplă mângâiere sau o informaţie care să satisfacă curiozitatea mea. Este mereu un cuvânt angajant, un cuvânt care ne surprinde. El nu este - acel cuvânt - nici liniştitor, se revelează însă deosebit de exigent. Nu îmi cere bagatele Domnul. Alege lucruri angajante. Şi atunci apare ispita arborelui refuzurilor. Ceea ce nu îmi place, ceea ce costă, ceea ce deranjează prea mult este agăţat în mod inexorabil acolo. Mă limitez să execut restul. Seara, gândindu-mă la invitaţiile neacceptate, la obligaţiile neasumate, la omisiuni, îmi dau seama că au fost multe refuzuri şi că, în anumite privinţe, noi am fost neascultători.
Tocmai lucrurile la care Domnul ţinea cel mai mult, pentru că erau mai grele, au fost uitate sau chiar nu au fost luate în consideraţie şi, astfel, eu comit întâlnirile decisive ale vieţii mele. La întrebarea "Pe cine voi trimite?", eu devin temător şi încep să spun, cu ezitare: "Dacă nu este altul, trimite-mă pe mine, cu condiţia să nu fie ceva prea riscant".
În evanghelie îl vedem pe Isus stând în barcă şi anunţând cuvântul lui Dumnezeu mulţimilor. Apoi îi îndeamnă pe ucenici să aibă încredere în cuvântul său, să arunce năvodul, în ciuda pescuirii eşuate din noaptea precedentă. În final, Isus face din Petru un pescar de oameni.
Apostolii erau pescari de meserie. Ştiau prea bine că noaptea se pescuieşte mai bine şi, totuşi, au renunţat la deziluzia lor şi au ascultat de cuvântul lui Isus: Mergeţi în larg şi aruncaţi năvodul.
Credinţa în acel cuvânt a fost răsplătită cu pescuirea minunată. Minunea nu se limitează numai la plasa plină de peşti şi gata să se rupă, dar ea s-a întâmplat întâi când Petru a spus: "Dar la cuvântul tău voi arunca năvodul". În aceasta constă minunea, în a arunca plasa numai la cuvântul său.
Avem succes şi noi, chiar dacă suntem cu mâinile goale, atunci când noi acţionăm la cuvântul, la porunca lui Isus Cristos. Tocmai atunci Petru a descoperit taina cea mare, că el trebuie să renunţe la meseria sa şi să devină pescar de oameni. Semnificaţia chemării sale o va înţelege mai târziu. Petru îl numeşte pe Isus mai întâi învăţător, apoi domn. Adică, mai întâi a ascultat de cuvântul său şi apoi a descoperit puterea sa.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Să facem şi noi asemenea lui Petru.
