Iubiţi credincioşi, stimaţi şi dragi radioascultători,
Revelaţia biblică scoate în evidenţă două aspecte importante ale raportului dintre Dumnezeu şi om, două aspecte care la prima vedere sunt contrastante; pe de o parte, Dumnezeu creează lumea şi pe om, folosindu-se de puterea absolută a cuvântului său (cf. Gen 1,3.26), fără a avea nevoie de vreo altă mediere; pe de altă parte, pentru realizarea intervenţiilor sale mântuitoare, Dumnezeu apelează la oameni cum ar fi: Abraham, Moise, Samuel şi ceilalţi profeţi pe care-i cheamă, le încredinţează o misiune clară şi specifică, folosindu-se de ei pentru a-şi împlini planurile sale de reconciliere, de răscumpărare şi de mântuire a neamului omenesc. Ba mai mult, nu numai că se foloseşte de aceşti oameni pentru a-i mântui pe oameni, dar îi cere fiecărui om în parte să colaboreze cu el la propria mântuire. De ce Dumnezeu nu acţionează direct, ci are nevoie de oameni? E limitată cumva atotputernicia sa? Cred că marele doctor al Bisericii, sfântul Augustin, ne luminează în acest sens când ne spune: Qui creavit te sine te, non salvabit te sine te.
În realizarea planului său de mântuire, Dumnezeu se apleacă asupra omului, îl co-interesează, îl ia colaborator pentru o operă comună şi în interesul omului; Dumnezeu îi încredinţează îndatoriri şi slujiri specifice.
Lecturile tocmai proclamate ne arată că acest lucru s-a verificat în istoria poporului ales aşa cum a voit libertatea suverană a lui Dumnezeu, fără să se aducă transcendenţei sale absolute vreo ştirbire şi fără ca nevrednicia, uneori imensă, a celui chemat să-l împiedice pe Dumnezeu să se folosească de om pentru atingerea scopurilor sale. Iată de ce, plecând de la lecturile de azi şi ţinând cont că suntem în săptămâna în care la 2 februarie am celebrat Ziua Mondială a Persoanelor Consacrate, putem medita despre chemare şi misiune, putem trage învăţăminte utile privind modalitatea de a auzi şi accepta chemarea Domnului, pentru ca apoi să dovedim disponibilitatea noastră de a merge în misiune spre fraţii noştri, cărora sa le vestim planul de iubire milostivă şi de mântuire propus de Dumnezeu.
Minunată, măreaţă, impresionantă la culme este prima lectură de azi din Isaia, (Is 6,1-2.3-8), în care profetul, prin imagini fermecătoare şi de vis, prezintă un moment istoric din viaţa sa, zic istoric, pentru că el vorbeşte la prima persoană, situează bine istorisirea în spaţiu şi timp; cât priveşte spaţiul, profetul Isaia se afla la Ierusalim, în Sancta Sanctorum, în templul umplut de fum, în templul a cărui uşi au început să se zguduie puternic şi unde mai mulţi serafimi, fiecare cu câte şase aripi, strigau unul către altul: Sfânt, sfânt, sfânt e Domnul oştirilor, tot pământul e plin de mărirea lui. Isaia indică şi timpul când a avut loc viziunea pe care a experimentat-o în templu: în anul morţii regelui Ozia, adică anul 740. În acel spaţiu al templului şi în acel timp, Isaia, cutremurat de cele văzute, se consideră om pierdut, om cu buze necurate şi locuind în mijlocul unui popor pângărit; el are parte de o experienţă unică ce-l va urmări, influenţa şi întări tot timpul vieţii sale de profet, de mesager al lui Dumnezeu pe pământ, de gură a Domnului care n-are voie sa tacă, ci să vestească sfinţenia celui Preaînalt, chemând pe oameni la purificare, la dreptate şi îndreptăţire, la sfinţenie, ca toţi să fie sfinţi precum Domnul Sabaot, Domnul oştirilor sfânt este. Iată, iubiţi credincioşi, în acest cadru solemn, Isaia experimentează două lucruri: teofania, adică descoperirea, apariţia lui Dumnezeu stând pe tron înalt şi măreţ, îmbrăcat cu o mantie a cărei poale umpleau templul; în al doilea rând, după ce un serafim îi atinge buzele cu un cărbune aprins care-i şterge păcatele şi fărădelegea, aude glasul Domnului care-l interpelează: Pe cine îl voi trimite? Cine va merge pentru noi? Isaia nu poate să nu reacţioneze la aceste întrebări, se simte obligat să răspundă: Iată-mă, trimite-mă pe mine!
Dacă ne referim la fragmentul evanghelic de azi, întâlnim o situaţie paralelă, asemănătoare cu cea care se referă la chemarea lui Isaia din prima lectură. Şi aici avem de a face cu un fapt istoric, încadrat de Luca în spaţiu şi timp. După ce fusese renegat în localitatea natală, Isus merge pe malul lacului Genezaret; multă lume în jurul lui se îmbulzea să-i asculte cuvântul, după ce fusese martoră a multor minuni săvârşite de el. Mai mulţi pescari obosiţi, dezamăgiţi şi poate enervaţi că toată truda lor de noapte a fost zadarnică, au coborât din cele două bărci şi-şi spălau mrejele. Isus îşi fixează privirea spre Simon şi, probabil, fără să-i ceară permisiunea, se urcă în barca lui, îl roagă s-o depărteze de la ţărm şi începe să înveţe mulţimile; când a terminat de vorbit, spre surprinderea şi contrarierea lui Simon, îi cere să înainteze în larg şi să arunce mrejele. Mare le-a fost mirarea pescarilor frânţi de oboseală, când au umplut cu peşti două bărci care aproape că se scufundau. Pe fundalul acestui fapt miraculos al pescuirii minunate se conturează aceeaşi idee pe care am întâlnit-o în prima lectură: chemarea; este vorba aici de chemarea primilor ucenici, Simon, Iacob şi Ioan, fii lui Zebedeu. Minunea lui Isus şi cuvântul lui: veniţi după mine, de acum veţi fi pescari de oameni, i-au făcut pe cei trei să-şi lase bărcile şi mrejele la mal şi să-l urmeze pe Isus. Şi aici: chemare, acceptarea chemării, disponibilitatea spre misiune, totul având loc numai pe fondul şi în cadrul unui act de credinţă şi speranţă; nu prinseseră nimic toată noaptea, era deci destul de greu să crezi că peştii vor năvăli în mreajă ziua. "Dar dacă tu porunceşti, voi arunca din nou mrejele". "Veniţi după mine!" Desigur nu-l cunoşteau prea bine pe cel care-i chema, nu ştiau ce le va oferi dacă-l vor urma, dar cei trei cred în el şi speră că nu-i va înşela; îl urmează cu fidelitate, îi ascultă mesajul; din cauza misiunii acceptate şi împlinite cu eroism, vor experimenta în viitor truda şi chinul, dar şi bucuria fidelităţii în urmarea lui Cristos.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Cele două evenimente istorice relatate de prima lectură şi de fragmentul evanghelic sunt unice dacă ne referim la chemarea lui Isaia şi a celor trei ucenici, dar ele s-au repetat necontenit şi se repetă şi astăzi. În sens larg, prin Botez, fiecare creştin în parte are o vocaţie, este un chemat, iar prin împlinirea datoriilor stării sale, el este în misiune, şi la sfârşitul vieţii sale poate spune cu apostolul Paul: bonum certamen certavi, cursum consummavi, fidem servavi, ideo justus judex dabit mihi coronam vitae. Fără să minimalizez chemarea şi misiunea creştinului obişnuit, dat fiind faptul că marţea trecută am celebrat a XIV-a Zi Mondială a Persoanelor Consacrate, iar astăzi persoanele consacrate din dieceza noastră se întâlnesc zonal la Traian (NT), Cacica (SV), Mărgineni (BC) şi Oneşti, aş dori să mă opresc pentru câteva clipe asupra acestei realităţi ce reprezintă o componentă importantă a Bisericii noastre locale. Dacă în lumea catolică există 1.070.000 de persoane consacrate, incluse fiind în această cifră şi cele care trăiesc în mănăstiri de clauzură, numărul lor fiind de aproape 56.000, în Dieceza de Iaşi sunt 45 de case călugăreşti feminine şi 15 case călugăreşti masculine, în care vieţuiesc şi activează 1.042 de persoane consacrate, dintre care 783 călugăriţe şi 259 de călugări, dintre care 131 sunt preoţi, cărora li se adaugă alţi 338 de preoţi diecezani. Aceste persoane merită tot respectul şi preţuirea noastră, aceste persoane consacrate au spus odinioară ca şi Isaia: Iată-mă, trimite-mă pe mine sau ca şi primii ucenici au părăsit toate, pe tata, mama, fraţi, surori, unele dintre ele chiar ţara natală, au renunţat să întemeieze o familie proprie, tocmai pentru a fi mai disponibile pentru misiune, pentru slujirea altora; făcând voturile de castitate, ascultare şi renunţare la bunurile proprii, au ales de bună voie să-l urmeze pe Cristos, să lucreze pentru el şi semenii lor, de multe ori marginalizaţi, săraci lipiţi pământului, bătrâni sau bolnavi ori dedicându-se educaţiei copiilor şi tinerilor. Ca şi vicar episcopal pentru viaţa consacrată, cunosc destul de bine bucuriile şi satisfacţiile persoanelor consacrate din teritoriul nostru, dar şi problemele, dificultăţile, grijile şi neliniştea cu care nu rareori se confruntă, poate şi din cauză că aceia cu care sau pentru care lucrează nu sunt suficient de cooperanţi sau nu apreciază eforturile lor. Ele au nevoie de încurajarea noastră, de suportul spiritual, moral şi material; pentru ele trebuie să ne rugăm pentru a fi mereu fidele lui Cristos, ostii vii, jertfite pe altarul datoriei împlinite cu iubire şi bucurie, cu entuziasm şi optimism; lumini strălucitoare, torţe aprinse care să lumineze şi să încălzească alte inimi în urmarea lui Cristos; sau, cum li se adresează episcopul nostru prin mesajul din Lumina creştinului pe luna februarie: să fie pentru întreaga societate ferment de creştere şi de desăvârşire în dragoste, semn al vieţii viitoare şi garanţie a fericirii veşnice.
Fiind fiecare dintre noi conştienţi de vocaţia şi de misiunea proprie, mulţumind persoanelor consacrate pentru viaţa şi activitatea lor jertfelnică, le asigurăm recunoştinţa, preţuirea, sprijinul şi rugăciunea noastră, iar prin Maica Preacurată le încredinţăm iubirii infinite a lui Dumnezeu. Amin.
