Veniţi după mine, spune Domnul, şi vă voi face pescari de oameni
Iubiţi fraţi şi surori în Cristos, dragi radioascultători,
Versetul de la Aleluia, cântat înainte de proclamarea evangheliei, sintetizează foarte bine tema cuvântului lui Dumnezeu proclamat astăzi, în duminica a V-a de peste an, este vorba despre tema chemării. În realizarea planului său de mântuire, Dumnezeu vrea să se slujească de oameni. De aceea îi alege în mod liber, îi cheamă şi îi trimite. Cei chemaţi răspuns în spirit de umilinţă, credinţă şi dăruire.
Tema chemării, a vocaţiei, ne priveşte pe toţi. Nu trebuie să ne gândim doar la chemarea preoţilor, a călugărilor sau a călugăriţelor. Trebuie să ne gândim la vocaţia comună tuturor creştinilor, de a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi de a fi copiii săi adoptivi. Dumnezeu este cel care cheamă, nu noi suntem aceia care îl găsim. Sau, altfel spus, noi îl căutăm pe cel care ne caută. Dumnezeu doreşte să ne întâlnească pe noi, cei care uneori suntem indiferenţi sau ocupaţi până peste cap cu tot felul de treburi. Multe sunt căile prin care Dumnezeu ni se descoperă. Fiecare dintre cele trei lecturi proclamate la sfânta Liturghie ne prezintă asemenea chemări: chemarea lui Isaia, a lui Petru şi a lui Paul. Să le analizăm pe rând.
Isaia a primit vocaţia profetică în anul 742 î.C., anul morţii regelui Osia, când se terminase perioada de prosperitate materială din Israel. El este chemat în timp ce se afla în rugăciune în templul din Ierusalim. Văzând slava lui Dumnezeu cel de trei ori sfânt, Isaia se simte păcătos, dar Domnul îl purifică şi el acceptă să fie trimis ca profet la poporul său.
Dumnezeu nu se sperie de păcatele noastre, de limitele noastre. Dimpotrivă, omului care acceptă chemarea sa, Domnul îi schimbă inima, pentru a putea vesti cuvântul său şi să proclame speranţa sa.
Dumnezeu i se descoperă lui Petru în munca obişnuită, după o noapte de trudă zadarnică, atunci când mai puţin se aştepta. Bărcile erau goale, iar pescarii obosiţi şi descurajaţi îşi spălau mrejele. Isus trece pe acolo şi, interesant, vrea să se folosească chiar de una dintre acele bărci goale. Dumnezeu uimeşte mereu prin originalitatea sa. Acolo unde oamenii văd un faliment, Dumnezeu vede o ocazie potrivită pentru a da speranţă nu numai lui Petru, care era abătut, ci, prin el, celor mulţi care îl ascultă. Barca goală a lui Petru este transformată de Cristos într-o adevărată catedră, de la care Domnul proclamă cuvântul său tuturor celor de faţă, cuvânt care vorbeşte despre noua împărăţie a lui Dumnezeu, vesteşte speranţa care se împlineşte şi arată noutatea: Dumnezeu vine să ne întâlnească, vine să ne caute, mai mult, are nevoie de noi.
Isus îi spune lui Petru: "Înaintează în larg şi aruncaţi-vă mrejele pentru pescuit" (Lc 5,4). Lui Petru nu-i cade bine amestecul unui tâmplar în munca sa de pescar cu experienţă. El ştia prea bine că pescuitul se face noaptea, când e întuneric şi peştii vin la suprafaţă. În timpul zilei, peştii coboară în adânc, unde nu ajung plasele. Totuşi se încrede şi ascultă. Şi încrederea lui este esenţială. Aceasta este adevărata minune, care are ca rezultat mulţimea de peşti prinsă. Este momentul credinţei! Doamne, nu înţeleg, dar mă încred în tine. Îmi pare absurd ceea ce îmi ceri, dar mă încredinţez cu totul ţie.
Şi în viaţa noastră, Dumnezeu bate la uşa inimilor noastre poate atunci când şi unde ne aşteptăm mai puţin. Să învăţăm de la apostolul Petru să avem încredere în Dumnezeu chiar şi atunci când nu înţelegem. Mâine, 11 februarie 2013, se va celebra a 21-a Zi Mondială a Bolnavului (în dieceza noastră celebrarea este transferată pentru ziua de 13 mai). Asemenea lui Petru, atâţia bolnavi care ne ascultă poate nu înţeleg de ce există suferinţa tocmai în viaţa lor. Suntem în Anul Credinţei şi credinţa ne poate ajuta să înţelegem că bolnavii "nu sunt nici abandonaţi, nici inutili: ei sunt chemaţi de Cristos să fie imaginea sa transparentă", spunea în mesajul dat cu ocazia Zilei Mondiale a Bolnavului, Sfântul Părinte papa Benedict al XVI-a. De aceea, noi, cei sănătoşi, suntem chemaţi să intensificăm diaconia carităţii, asemenea samariteanului milostiv.
Paul îl descoperă pe Cristos în timp ce se îndrepta spre Damasc, pentru ai duce legaţi la Ierusalim pe creştinii de acolo, fie bărbaţi, fie femei (cf. Fap 9,2). În timpul călătoriei, pe când se apropia de Damasc, a fost învăluit de o lumină din cer şi a fost orbit. Domnul Isus îi vorbeşte şi îl trimite la preotul Anania, care îl vindecă de orbirea trupească şi sufletească. După mulţi ani, Paul recunoaşte că Dumnezeu i s-a revelat chiar prin mărturia acelor creştini din Damasc, pe care el voia să-i distrugă. Câţi Sauli din timpurile noastre aruncă cu noroi în Biserica lui Cristos voind s-o distrugă!
Un asemenea Saul modern a fost Steven Cook, care, în noiembrie 1993, l-a acuzat pe nedrept pe cardinalul Joseph Louis Bernardin de abuz sexual asupra unui minor. Cardinalul Ioseph Louis Bernardin s-a născut în Columbia, Carolina de Sud (SUA), în anul 1928, după ce părinţii săi au emigrat din Trentino, Italia. A fost sfinţit preot în anul 1952, episcop auxiliar de Atlanta în anul 1966, arhiepiscop de Cincinati în anul 1972. În anul 1974 a fost numit preşedinte al Conferinţei Episcopilor din America, iar în anul 1982 arhiepiscop de Chicago. Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit cardinal în anul 1983. La 9 septembrie 1996, a primit la Casa Albă, de la Bill Clinton, preşedintele SUA, medalia libertăţii, cea mai mare recunoaştere civilă a naţiunii americane, cu două luni înainte de moartea sa. Falsa ştire din noiembrie 1993 în câteva ore a făcut înconjurul lumii. În câteva luni cazul a fost clarificat: O minciună grosolană, care nu a rămas fără urmări. În iunie 1995 cardinalul este diagnosticat cu o tumoare malignă la pancreas şi este supus unei intervenţii chirurgicale. În august 1996 i se descoperă 5 metastaze la ficat, care l-au condus la moarte, survenită în noaptea de 14 noiembrie 1996, la numai 68 de ani. Conştient de apropiata sa moarte, spunea: "Putem vedea moartea ca pe un prieten sau ca pe un duşman. Ca persoană credincioasă, văd moartea ca pe un prieten, ca trecere din viaţa pământească la viaţa veşnică".
Adunându-şi în sine puţina energie rămasă, şi-a continuat slujirea de ucenic a lui Cristos, vizitând bolnavii de tumoare, pentru ai încuraja, asistând condamnaţii la moarte înainte de execuţie şi adresându-se Curţii Supreme a Statelor Unite pentru a nega dreptul la sinucidere asistată. Mişcător este faptul că, uitând de sine, merge în căutarea acuzatorului care locuia în Philadelphia, exilat în singurătate şi bolnav de SIDA, pentru al ierta. Îl asigură că nu are nici un resentiment faţă de el şi că vrea să se roage cu el pentru binele său fizic şi spiritual. Cardinalul acceptă şi scuzele lui Steven, după care celebrează sfânta Liturghie la care participă şi acuzatorul său. La dăruirea păcii, la îmbrăţişat şi i-a administrat şi sacramentul sfântului Maslu. Înainte de plecare, Steven i-a spus: "Astăzi mi-a fost ridicată o mare povară. Mă simt vindecat şi, într-adevăr, liniştit". A murit în casa mamei sale, la 22 septembrie 1995, împăcat cu Dumnezeu şi cu Biserica, primind sfintele Sacramente.
Dumnezeu continuă să cheme şi astăzi în tăcerea rugăciunii din biserici, în dezamăgirile de zi cu zi sau prin mărturia atâtor creştini adevăraţi, care ştiu să ierte şi să aducă pacea. Isaia, Petru şi Paul au răspuns chemării, şi viaţa lor a fost transfigurată, ei devenind misionari. Şi noi, prin sacramentul Botezului şi Mirului pe care le-am primit, am fost aleşi şi trimişi să-l mărturisim pe Cristos prin viaţa noastră. Să ne ajute Dumnezeu ca viaţa noastră să fie o mărturie vie a prezenţei sale în noi. Amin.
