Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Învierea Domnului este evenimentul care a marcat istoria şi existenţa acestei lumi. Misterul biruinţei lui Cristos asupra răului şi a morţii este reluat şi în duminica a 2-a a timpului Paştelui prin apariţia celui Înviat în faţa grupului de apostoli.
Duminica aceasta este specială şi bogată în semnificaţii. Este numită în tradiţia Bisericii Duminica Albă, deoarece cei botezaţi în Noaptea Paştelui purtau o haină albă timp de opt zile; Duminica Tomei; şi de ceva timp, Duminica Milostivirii.
Dincolo de toate aceste faţete ale sărbătorii, în centru se află misterul învierii glorioase a Mântuitorului. Suntem chemaţi să pătrundem mai mult în acest mister şi să ne lăsăm provocaţi de două întrebări. Prima întrebare: ce impact sau ce efecte are învierea? Şi a doua întrebare: cum să răspundem în mod adecvat la manifestarea celui Înviat? Şi un răspuns preliminar poate fi acesta: să fim oamenii bucuriei, ai credinţei şi ai mărturiei.
La prima întrebare - ce este învierea şi ce impact are ea? - găsim unele răspunsuri în lecturile duminicii. Evanghelia care descrie una dintre cele mai pitoreşti apariţii ale lui Isus cel Înviat ne transmite, întâi de toate, că învierea nu este un mit sau o legendă, ci un eveniment real şi istoric. Evanghelistul insistă asupra elementelor istorice şi materiale. Apariţia pascală e un fapt real, contextualizat într-un timp precis, adică în prima zi a săptămânii, ziua Domnului, şi într-un loc cunoscut: Isus vine într-o încăpere cu uşile încuiate, unde erau adunaţi apostolii. Iar cel ce apare în mijlocul discipolilor este acelaşi Isus pământesc, cunoscut de ei, dovezi fizice fiind chiar mâinile şi coasta, care poartă rănile răstignirii şi ale străpungerii. Cristos nu este o nălucă sau o umbră, ci este real, are carne şi oase, adică are un trup ca toţi oamenii, un trup care, deşi glorificat şi capabil să treacă prin ziduri, poate fi văzut.
Reprezentant al scepticismului şi al cererii de probe tangibile este, la început, Toma. Acesta va fi însă invitat de Isus să pună degetul în rănile cuielor şi să atingă cu mâna sa coasta străpunsă de suliţă.
Unul dintre cele dintâi efecte ale Învierii este darul păcii. Primele cuvinte ale lui Isus sunt "Pace vouă!", o expresie care se repetă de trei ori în textul evanghelic. Ce fel de pace este aceasta? Nu este una oarecare, ci suma tuturor bunurilor divine. Pacea - Shalom, în ebraică - este o urare ce devine revărsare de daruri preţioase ce izvorăsc din Înviere, mai cu seamă reconcilierea, iertarea, libertatea, viaţa şi mântuirea. Pacea o dăruieşte Cristos Cel Înviat şi la el trebuie să alergăm pentru a o găsi.
Un al doilea efect al învierii este darul Duhului. Cel Înviat îl suflă pe Duhul Sfânt asupra ucenicilor şi îi trimite cu misiunea de a ierta păcatele. Duhul Celui Înviat este izvor al iertării păcatelor, al împăcării cu Tatăl şi al unei noi creări a omului.
La finalul paginii evanghelice se descrie învierea asemenea unui semn. După cele şase semne din timpul vieţii publice, Isus realizează semnul prin excelenţă, moartea pe cruce şi învierea din morţi.
Apoi este specificat scopul semnelor, anume credinţa. "Toate acestea au fost făcute pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristos, Mesia, şi Fiul lui Dumnezeu".
Celelalte două lecturi continuă să descrie impactul şi efectele învierii. O consecinţă a învierii este şi puterea sa transformatoare. Evenimentul învierii îi schimbă pe apostoli. Din oameni fricoşi devin martori plini de zel ai lui Cristos.
Lectura întâi din Faptele Apostolilor ne transmite cum prin mâinile ucenicilor se făceau multe semne şi minuni în popor. Petru avea puterea de taumaturg şi vindeca tot felul de bolnavi. Simpla umbră a sa avea forţă tămăduitoare. Autorul notează că mulţi oameni credeau şi Biserica se dezvolta prin Duhul Sfânt şi cuvântul Domnului.
Referinţă la înviere se găsesc şi în lectura a doua, din Cartea Apocalipsului. Tot în ziua Domnului, adică duminica sau de Paşte, Ioan se afla pe insula Patmos. Fiind în duh, probabil duhul profetic care îl făcea apt să intre în contact cu lumea dumnezeiască, aude glasul lui Dumnezeu şi are parte de o viziune grandioasă. În mijlocul a şapte candelabre de aur vede un personaj, asemenea cu Fiul Omului. Cine era acesta? Era de fapt Cristos Cel Înviat, care fusese mort, dar acum este viu în vecii vecilor. Numele său este cel dintâi şi cel de pe urmă, Alfa şi Omega, Cel Viu, izvorul vieţii.
A doua întrebare, la care suntem invitaţi să răspundem este aceasta: Cum să reacţionăm sau cum să ne comportăm în faţa lui Cristos Cel Înviat? Prima reacţie avută de discipoli a fost bucuria. Notează evanghelia, "Ucenicii s-au bucurat văzându-l pe Domnul". Nu se aminteşte nimic de frica sau descumpănirea în faţa maiestăţii maiestoase a lui Dumnezeu, pentru că supranaturalul produce în om un amestec de stupoare, teamă, îndoială, cum s-a întâmplat cu Ioan, cel care cade la picioarele Fiului Omului ca mort. Accentul cade, aşadar, pe bucurie. Dar ce fel de bucurie? Nu este sentimentul acela care vine din posesia unor lucruri. Nu este bucuria exterioară, ci bucuria interioară, cea legată de Domnul şi de realităţile spirituale. E acea bucurie - reacţie spontană, naturală - ca atunci când vezi o persoană foarte dragă, pe care aveai impresia că ai pierdut-o. Scena evanghelică, dar mai ales sărbătoarea Paştelui, ne învaţă că bucuria autentică se află la Domnul. "Bucuraţi-vă în Domnul, iarăşi vă spun, bucuraţi-vă!" Suntem de asemenea catehizaţi să căutăm bucuria şi veselia nu în lucruri, ci în persoane. Marile bucurii ale vieţi sunt legate de relaţiile noastre cu persoane, cu persoana lui Cristos şi cu semenii noştri. Timpul pascal să fie un timp al veseliei sfinte, al bucuriei sufleteşti şi al cântării "Aleluia!".
A doua reacţie sau al doilea răspuns este credinţa. Aceasta este, de fapt, marea miză a învierii lui Cristos şi a altor semne pe care el le realizează. În faţa manifestării lui Isus Cel Înviat se solicită credinţa. Dar ce fel de credinţă ni se cere? Credinţa, în Biblie, înseamnă abandonare şi încredere. Credinţa este, în realitate, o relaţie în Dumnezeu în care ne încredem, de care ne simţim dependenţi. Credinţa, chiar dacă are nevoie şi de semne, e supunere la voinţa şi planul Domnului, care vrea binele şi fericirea noastră. Ca şi în cazul lui Toma, credinţa noastră poate avea dubii, aspecte obscure, mai ales în lumea de astăzi dominată de relativism. Împreună cu acelaşi Toma suntem chemaţi să depăşim momentul necredinţei, să devenim credincioşi, să mărturisim împreună cu el "Domnul meu şi Dumnezeul meu!".
Şi al doilea răspuns: Isus Înviat să fie în centrul vieţii noastre. În pagina evanghelică, Isus Cel Înviat vine şi stă în mijlocul discipolilor. Formula "în mijlocul" apare şi în lectura din Apocalips. Cristos Viu se află în mijlocul celor şapte biserici, cu care instaurează un dialog şi cu care vrea să relaţioneze. Isus trebuie să fie în centru, să fie punctul de referinţă al existenţei creştine. Cum putem realiza acest lucru? Isus este în centru atunci când ne străduim să-l cunoaştem şi să-l recunoaştem. Dacă învierea este misterul central al credinţei, al vieţii creştine, atunci este necesar să ne apropiem mai mult de el, să-l cunoaştem mai bine. Apoi, Isus Cel Înviat este în centru atunci când dăm mărturie despre el şi învierea sa. Şi ce înseamnă, de fapt, mărturia? Cineva compara mărturia cu o monedă care are două feţe. Pe de o parte, trebuie să vezi un eveniment, să fie o trăire personală, pe de altă parte, trebuie să spui ceea ce ai văzut, să împărtăşeşti experienţa trăită. A fi martori înseamnă a trăi în prezenţa Celui Înviat şi a povesti altora bucuria prieteniei cu Isus.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Sintetizând cuvintele acestei omilii, să reţinem că învierea este misterul cel mare şi forţa care dăruieşte pacea adevărată cu darurile Duhului şi ale iertării. Mai apoi, să ne însuşim cele trei răspunsuri în faţa Celui Înviat: bucuria adevărată, credinţa sinceră şi locul central pe care să-l oferim lui Cristos Cel Înviat. Ne rugăm ca lumina Învierii să ne facă mereu oamenii bucuriei, ai credinţei şi ai mărturiei. Amin.
Cristos a înviat!
