Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Un predicator îşi începea predica din această duminică cu afirmaţia: "Dacă sfântul Toma nu ar fi existat, el trebuia inventat". Nu mai este nicio duminică din an care să poarte numele unui apostol, ca cea de azi, Duminica Tomei. Dar pentru că suntem în Anul Credinţei, ar merita să poarte numele de Duminica Credinţei.
Dacă apostolul Ioan, cel iubit, dar şi curajos, care stă sub cruce, ne uimeşte cu iubirea lui, dacă Petru este principele apostolilor - deşi e mai trădător decât Toma - ne uimeşte prin puterea primită de la Isus, dacă Matei este apostolul care ne uimeşte prin convertirea lui, Toma ne uimeşte prin naturaleţea lui. Toma, mai mult decât toţi apostolii, este imaginea omului obişnuit, normal, care trăieşte drama căutării, a îndoielii, a întrebărilor, a raţionalistului. Este imaginea tânărului care pune întrebări. Este imaginea muncitorului care, luat cu munca şi interesele, nu l-a mai întâlnit încă pe Isus cel viu. Este imaginea mea şi a ta, dragă ascultătorule, care încă mai căutăm semne şi minuni pentru a crede în Isus. Nu ne ajunge, parcă, Scriptura şi experienţa Bisericii de 2000 de ani. Nu ne ajunge mărturia mamei şi a tatei, care ne-au vorbit mereu de Cristos cel înviat. Avem nevoie de altceva, mereu căutăm.
Toma este numit - zic eu pe nedrept, oarecum - "necredinciosul". Oare de ce? Mai întâi, pentru că el acceptă greu mărturia despre vestea învierii. Ioan, în dimineaţa învierii, merge la mormânt şi ajunge primul. Nu intră, dar la intrare vede giulgiurile. El vede şi crede, ne spune evanghelia. Ioan, apostolul iubirii, nu are nevoie de argumente. E semn că iubirea e mai tare decât toate argumentele mai convingătoare. Maria Magdalena şi ucenicii de la Emaus îl văd pe Isus dar nu-l recunosc la prima vedere. Stau lângă el, îl ascultă, dar pentru ei, un timp, Isus rămâne necunoscut. E nevoie de cuvinte, în cazul Mariei, care se aude strigată pe nume, sau de Euharistie, în cazul ucenicilor de la Emaus. Şi pentru noi, s-ar putea câteodată să avem dezavantajul unei întâlniri fizice cu Isus sau a unui strigăt explicit.
Toma are un dezavantaj: lipseşte la prima apariţie, din Duminica Învierii. I-a lipsit pacea şi Duhul Sfânt, pe care Isus le-a oferit celor zece apostoli. Toma are o săptămână întreagă în care se întreabă şi se contrazice, credem, cu ceilalţi apostoli.
Toma cere să vadă rănile: "Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor şi nu voi pune degetul în semnul cuielor şi nu voi mâna în coasta lui, nu voi crede". De ce oare vrea să vadă rănile? Nu ajunge să vadă chipul lui Isus? Nu este suficientă privirea Învăţătorului? Interesantă pretenţie. Probabil că cicatricile, care sunt semne, urme ale suferinţelor, sunt mai concludente. Sau se temea să nu fie altă persoană care să se prezinte acum drept Isus.
Să revenim la cenacol. Vine a opta zi. Ucenicii sunt împreună, chiar dacă fricoşi şi cu uşile închise. Oare, mă întreb, ceilalţi ucenici chiar eu convinşi de înviere? Greu de zis. Isus se întâlneşte din nou cu apostolii şi-i salută simplu: "Pace vouă!", adică Shalom, un salut simplu. Pe toţi ne-a impresionat salutul simplu al papei Francisc în seara de 13 martie: "Buona sera!". Simplitatea salutului lui Isus, ca şi al papei, vrea să arate intimitate, dragoste şi apropiere faţă de cei prezenţi. Dar Toma este cel căutat cu privirea şi cu întrebările de către Isus. Isus îi citea inima, gândurile, dar şi căutările. "Adu-ţi degetul tău aici, iată mâinile mele. Adu-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu mai fi necredincios, ci credincios". Mai pune oare Toma mâna? Ar fi dorit să intre în pământ de ruşine. Toma trece în faţa lui Isus de la dubiu la credinţă, de la nesiguranţă la adoraţie: "Domnul meu şi Dumnezeul meu", cuvinte care vor rămâne peste veacuri ca cea mai spontană şi mai adoratoare rugăciune în faţa lui Isus, pentru toţi creştinii care văd în Isus din Sfânta Euharistie pe Domnul cel adevărat înviat.
Unde a greşit Toma? Nu a avut încredere în mărturia colegilor săi, a martorilor care l-au întâlnit pe Isus. Aceasta este o greşeală pe care o putem vedea la mulţi care se îndoiesc de dumnezeirea lui Isus. Nu cred în mărturia vizionarilor învierii. Nu cred în mărturia evangheliei. Nu acceptă mărturia martirilor, care de 2000 de ani îl mărturisesc cu sângele lor pe cel înviat. Nu acceptă mărturia scrierilor Sfinţilor Părinţi. Nu acceptă mărturia şi predica preoţilor. Cred că adesea, într-o măsură mai mare sau mai mică, ne regăsim şi noi în greşeala lui Toma. Nu acceptăm ce spun alţii. Pe de altă parte, oare de ce ceilalţi apostoli nu au reuşit să-l convingă pe Toma? Oare vorba lor, mărturia lor, era credibilă? Ei credeau ce spun? Dacă credeau, de ce mai erau fricoşi? De ce erau trişti?
Scriitorul francez Georges Bernanos, un foarte bun catolic, stătea într-o zi la geamul apartamentului său, care era chiar în faţa bisericii. Se uita la toţi credincioşii care ieşeau de la Liturghie. Fiecare destul de singuratic, fără să schiţeze vreun zâmbet, pleca spre casă sau spre ocupaţiile lui. Şi spune Bernanos: "Îmi venea să mă duc la fiecare, să-l iau de guler şi să-l întreb: Unde e creştinule bucuria că ai participat la Liturghie? Unde îţi este mulţumirea de pe chip că l-ai întâlnit aici pe Dumnezeu? De ce rămâi atât de abătut şi trist după ce te-ai împărtăşit cu Pâinea cerului?". Da, tristeţea şi incoerenţa s-ar putea să nu convingă, aşa cum frica şi tristeţea apostolilor nu l-au convins pe Toma. Oare azi, în zilele noastre, motivul că atâta lume nu-l cunoaşte pe Cristos sau nu crede în el e din cauza lipsei de consistenţă a mărturiei creştinilor? Cred că da. Cum să creadă un tânăr în învierea lui Isus, dacă părinţii au rupt legătura cu Liturghia sau merg doar dintr-o tradiţie sau obligaţie? Cum să creadă lumea când creştinii diferitelor Biserici nu mai termină cu divergenţele şi lipsa de dialog? Cum să fie mesajul Învierii credibil, când creştinii mileniului trei celebrează acest mister al Învierii şi pe acelaşi Isus la date diferite. Şi am putea continua. Nu doar Toma trebuie învinovăţit. Ba chiar trebuie felicitat pentru ataşamentul său de după aceea faţă de Isus. Va muri martir pentru Isus.
Şi mai e ceva. În evanghelia de azi Isus ne adresează o frumoasă felicitare. După ce subliniază transformarea lui Toma, Isus spune: "Fericiţi cei care au crezut fără să fi văzut". Aici intrăm noi toţi, care credem în înviere. Toţi credincioşii de 2000 de ani, care au acceptat, sunt felicitaţi în această frază de Isus. Noi am crezut fără să vedem. Isus ne numeşte fericiţi şi ne felicită pentru credinţa noastră.
Papa Francisc, ieri, la Liturghie, în dimineaţa zilei de sâmbătă, a pus următoarele întrebări, pe care vi le pun şi eu dumneavoastră: "Cum este credinţa noastră? Este puternică? Sau uneori e ca apa de trandafir, ceva făcut cu superficialitate? Atunci când vin dificultăţile, suntem curajoşi ca Petru sau cam căldicei?". "Petru", a remarcat papa, "nu a tăcut când a venit vorba de credinţa lui, nu a făcut compromisuri, deoarece credinţa nu se negociază". Întotdeauna a existat în istoria poporului lui Dumnezeu această tentaţie, de a mai tăia oleacă din credinţă, tentaţia de a fi la fel ca ceilalţi, aceea ce a nu fi prea intransigenţi. "Dar atunci când începem să mai tăiem din credinţă, să negociem credinţa, să o vindem, oarecum, celui care plăteşte mai bine", a subliniat papa, "pornim pe drumul apostaziei, al infidelităţii faţă de Domnul. Credinţa nu se negociază. De aceea avem şi azi o Biserică cu martiri".
Cristos a înviat!