Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Crăciunul ne bate la uşă. Mâine seară va fi ajunul naşterii Mântuitorului. Şi ne întrebăm acum: "Cum să întâmpinăm mai bine această sărbătoare? Cum să facem ca Dumnezeu să găsească o găzduire cât mai bună în familiile şi în inimile noastre?". Pentru că degeaba am celebra mii de Crăciunuri, dar fără ca Dumnezeu să se nască cu adevărat în inimile noastre.
Pentru unii, Adventul a adus multe roade. Poate a reuşit să vă transforme, să fie un Advent diferit de cel din alţi ani. Pentru alţii, însă, a fost un Advent obişnuit, nimic special. Oricum ar fi, nu e târziu să mai facem un pas în drumul nostru de credinţă şi să încercăm să ne împlinim făgăduinţele, chiar dacă e la sfârşitul Adventului. Pentru că Dumnezeu îşi împlineşte mereu promisiunile.
L-am auzit în prima lectură pe profetul Mihea. Este extraordinar cum vorbeşte despre venirea lui Mesia, profeţeşte unde se va naşte Mesia: la Betleem. Iar asta o spune cu 700 de ani înainte. Şi după 700 de ani, Maria şi Iosif au trebuit să meargă la Betleem, şi tocmai atunci Maria trebuia să nască. Şi ne mai spunea acest profet că acela pe care îl aşteptăm este principele păcii, este cel care aduce pacea.
Pentru Dumnezeu nu contează micimea, locurile îndepărtate sau periferiile. Vorbim aici despre providenţa lui Dumnezeu, vorbim despre iubirea lui Dumnezeu, a grijii sale pentru noi. Iar textele liturgice de azi ne vorbesc despre modul în care Dumnezeu lucrează în istoria mântuirii, în istoria fiecăruia dintre noi. Ne ajută exemplul Mariei. Ea este cea care ne poate învăţa cel mai bine cum să ne pregătim şi cum să trăim Crăciunul. Ea a fost cea care a trăit primul Crăciun. Evanghelia a început cu aceste cuvinte: "Maria s-a dus în grabă". Ne vorbeşte despre această grabă care a avut-o Maria pentru a merge la verişoara sa, Elisabeta. De ce merge cu o aşa viteză? Pentru că şi-a descoperit care este misiunea sa, şi-a descoperit care este rolul ei în opera lui Dumnezeu, în planul lui Dumnezeu, în istoria lui Dumnezeu.
În lumea noastră, suntem tentaţi să spunem: "Eu scriu, eu produc, eu conduc, eu devin persoana care vreau să fiu. Dacă întâlnesc nişte norme morale, care nu sunt pe placul meu, le consider ca nişte impuneri din afară, care mă alienează, care îmi îngrădesc libertatea". Există în noi această dorinţă de putere, de a domina, de a fi primii. Aşa este astăzi cultura noastră. Auzim reclame care ne obsedează cu expresia: "Ai grijă de tine! Tu eşti schimbarea". Sau în avion, când ni se prezintă variantele ajutătoare în eventualitatea, puţin probabilă, a depresurizării avionului, trebuie să ai grijă de tine însuţi mai întâi.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Desigur, ne sună bine în urechi, ne atrag, pentru că se potrivesc pe calapodul dorinţelor noastre. Şi în acest caz, noi dorim să ne scriem o poveste proprie, o istorie care să ne aparţină. Să ne gândim, însă, astăzi, la Maria. Oare ar fi cineva mai îndreptăţit că trebuie să se îngrijească de sine mai întâi decât Maria? Ea este mama lui Dumnezeu, îl are pe Dumnezeu în sânul ei, ei i s-a dat cel mai preţios dar şi era datoria ei să-l hrănească, să-l protejeze şi să se îngrijească de viaţa sa. Are tot dreptul să spună: "Trebuie să mă îngrijesc de mine mai întâi, pentru binele lui". Dar este tocmai contrar la ceea ce a făcut şi face Dumnezeu. "Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut". A renunţat la locul să dumnezeiesc pentru a veni printre noi, pentru că ne iubeşte. Şi Maria înţelege acest lucru, înţelege acest mod, cum lucrează Dumnezeu. Ea continua să se îngrijească de alţii. A rămas în grabă la verişoara sa, Elisabeta. Era însărcinată. A făcut o călătorie lungă pentru a ajuta pe altcineva, pentru a veni în ajutorul altcuiva. Şi, totodată, la dus şi pe Isus.
Crăciunul aduce schimbări ale vieţii neaşteptate. Cum a schimbat primul Crăciun viaţa Mariei? I-a adus o grămadă de surprize. Dar cu acel "Iată-mă!", ea s-a pus la dispoziţia lui Dumnezeu. Şi acel "Iată-mă!" a avut un impact pentru toată omenirea, pentru fiecare dintre noi.
Vreau să vă împărtăşesc o istorioară care îmi place mult. Un copil l-a întrebat pe tatăl său: "Tată, dacă trei broscuţe stăteau pe o ramură care atârna peste o piscină şi o broască a hotărât să sară în piscină, câte broaşte au rămas pe acea ramură?". Tata a răspuns: "Două". "Nuuu", a replicat fiul. Îţi pun din nou întrebarea: "Erau trei broscuţe şi una s-a hotărât să sară. Câte au mai rămas?". Tata a răspuns: "Aaa, am înţeles care este ideea. Dacă una s-a hotărât să sară, şi celelalte au făcut la fel. Aşa că nu a mai rămas niciuna". Băiatul a insistat: "Nu, tată! Răspunsul este: trei. Trei broaşte rămân pe ramură. Acea broască doar s-a hotărât să sară".
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Maria nu doar s-a hotărât să răspundă prin cuvinte la chemarea Domnului, prin hotărâri pe care şi le-a luat. Dar ea s-a ridicat imediat şi a mers în grabă să ajute, să vină în întâmpinarea celorlalţi, care au nevoie de ajutor. Maria ne învaţă că trebuie să ne dăruim viaţa celorlalţi, nu este o opţiune. Crăciunul ne vorbeşte despre a dărui, despre a te dărui, despre a-ţi dărui viaţa altora, aşa cum a făcut Maria. Ea a plecat să-l ducă pe Isus Cristos altora. Şi când l-a dus pe Isus altora, Elisabeta a strigat cu glas plin de bucurie, Ioan Botezătorul a tresărit în sânul ei, pentru a că recunoscut că Isus este acolo.
Maria ne mai învaţă astăzi că există o istorie mult mai mare decât cea pe care ne-o scriem noi cu forţele noastre, cu puterile noastre, cu dorinţele noastre, o istorie scrisă de Dumnezeu, realizată de Dumnezeu, în care Dumnezeu vrea să ne implice pe fiecare. Ceea ce îngerul Gabriel i-a încredinţat Mariei a fost tocmai rolul său în romanul de dragoste al lui Dumnezeu. Credeţi că a înţeles pe deplin ceea ce i-a transmis îngerul? Cu siguranţă că nu. Toată viaţa va înţelege, pas cu pas. Nu a putut controla ceea ce i s-a întâmplat în viaţa sa. Nu avem noi controlul în această poveste scrisă de Dumnezeu. Dar, acceptându-ne locul în planul său, Dumnezeu ne dă energie, forţă pentru a merge spre scop. Noi le numim haruri. De aceea, ea merge în grabă în acel ţinut muntos. Acceptând să facem parte din povestea lui Dumnezeu, fiecare dintre noi schimbă optica cu care priveşte lumea. Nu mai putem spune că "eu sunt în lumea mea, tu eşti în lumea ta şi fiecare ne vedem de viaţa proprie". Nu mai putem să vorbim despre acel cuvânt care este invocat astăzi la tot pasul: toleranţă. "Eu cu viaţa mea, tu cu viaţa ta şi fiecare nu ne deranjăm". Dar e vorba de ceva mai mult. Atunci lumile noastre se apropie, ca într-un cor, ca într-o simfonie, şi când fiecare ne găsim rolul în povestea lui Dumnezeu, atunci vom fi mult mai autentic împreună, mai apropiaţi.
Le vedem pe Maria şi Elisabeta. Sunt verişoare, e adevărat. Dar ce le face să fie aşa de bucuroase? Să strige de bucurie când se văd în zare, că şi după două mii de ani, atunci când ne rugăm Bucură-te, Marie, sau Rozariul, ne amintim de această vizită. Au aflat care este locul lor în planul lui Dumnezeu. Este ceea ce a profeţit profetul Mihea în prima lectură. El vorbeşte despre succesorul lui David, vorbeşte despre cineva care se va naşte în oraşul lui David şi care va veni să conducă naţiunile şi va fi pace. El vorbeşte despre Mesia, care va fi uns, va fi succesor al lu David, cel care a unit triburile lui Israel, a cucerit Ierusalimul şi în jurul său uneşte ţara. Aici David aduce chivotul legământului, astfel că această naţiune unificată să se închine lui Dumnezeu împreună. Şi cu o mare bucurie a dansat în faţa lui. Asemănător, în evanghelie, Maria intră în ţinutul muntos al lui Iuda, exact cum a găsit David chivotul legământului. Maria este adevăratul chivot al legământului. În corpul ei de femeie poartă cuvântul lui Dumnezeu. Şi copilul Ioan Botezătorul, tresărind în pântecele mamei sale, are propriul său fel de dans.
Aceasta este povestea cea mare. Felul în care oamenii credincioşi îl întâlnesc pe Dumnezeu. Astăzi, chivotul legământului este în fiecare biserică, în tabernacolul care conţine Euharistia, care este prezenţa reală a lui Isus. Şi noi putem să dansăm cu toată fiinţa noastră înaintea chivotului legământului, numită Liturghie. Şi prin aceasta să ne inserăm şi noi cu viaţa noastră în această mare poveste a lui Dumnezeu. Este acelaşi Isus. Când îl primim pe Isus în Sfânta Împărtăşanie, el intră din nou, mai profund, în trupul şi în sufletul nostru.
Aşadar, iubiţi credincioşi şi dragi radio ascultători, cei care suntem chemaţi - şi eu, şi dumneavoastră - este să ducem pe Cristos celorlalţi. De aceea, suntem chemaţi să pornim şi noi la drum, să ne aruncăm şi noi în larg, pentru ca Isus să fie auzit şi trăit. Uneori reuşim să o facem, să o facem bine, alteori mai puţin. Decizia Mariei a influenţat mai întâi viaţa sa, apoi pe a noastră. A fi creştin nu este o decizie pe care am făcut-o o dată, dar este o decizie pe care o luăm fiecare, în fiecare moment din viaţa noastră prin acţiunile noastre.
Mai avem câteva ore până la Crăciun. Cuvintele Elisabetei ni se pot atribui şi nouă, fiecăruia dintre noi. Binecuvântat eşti tu dacă răspunzi, dacă tu crezi ceea ce-ţi spune Domnul. El ne dăruieşte trei frumoase daruri. Ne dăruieşte cuvântul lui Dumnezeu. Binecuvântat eşti tu dacă-l citeşti şi-l crezi. Ne dăruieşte pâinea, Sfânta Euharistie. Binecuvântat eşti tu dacă o primeşti cu demnitate. Şi în al treilea rând, el ne binecuvântează prin Marele Preot, Cristos, care ne dă posibilitatea să-l întâlnim pe Tatăl, prin ceea ce ne învaţă şi a făcut el. Gândiţi-vă la asta. Asta face ca Adventul să fie aşa de emoţionant. Adevăratul dar al Crăciunului este cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Euharistie şi ca fii adoptivi să avem acces la Tatăl, să-l putem întâlni pe Tatăl.
