Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Suntem deja în cea de-a patra duminică din Advent. Ne întrebăm cum ar trebui să procedăm pentru a întâmpina cât mai bine Naşterea Domnului, cum să facem ca emoţiile produse de colinde, de împodobirea bradului, de scenele pregătite pentru Crăciun să ne ducă la o adevărată trăire a sărbătorii. Cum să facem ca agitaţia, preocupările pe care le avem în preajma Crăciunului şi a sărbătorilor de iarnă, de la cadourile pe care le cumpărăm pentru cei dragi, până la curăţenia, pregătirea bucatelor speciale şi înfrumuseţarea locuinţei noastre, să nu umbrească adevăratul Crăciun, să nu-l umbrească pe Isus care vine printre noi? Cum să facem ca Dumnezeu să găsească o găzduire cât mai bună în inimile noastre? Noi ştim că el s-a născut deja, a suferit, a murit şi a înviat, iar acum şade la dreapta Tatălui, dar el doreşte să se nască în inimile noastre. Pentru că pot fi celebrate mii de sărbători ale Crăciunului, dar fără ca Dumnezeu să se nască cu adevărat în inimile noastre, aşa cum el doreşte.
În aceste zile de pregătire intensă, este necesar, aşadar, să ne luăm un timp de pauză, de linişte, pentru a o însoţi pe Maria, care îşi aşteaptă copilul. Suntem în Anul Credinţei, iar în acest an putem să căutăm exemple de credinţă care să ne călăuzească la o descoperire a frumuseţii credinţei. Liturgia de astăzi ne dă astfel de modele. Maria este calea regească prin care a venit la noi Mântuitorul. Trebuie să căutăm să mergem spre acest Mântuitor, pe aceeaşi cale pe care el a venit la noi (sfântul Bernard). Este tocmai imaginea pe care ne-o propune Biserica pentru această duminică. Este ceea ce încercăm să facem şi noi, prin această participare la sfânta Liturghie.
Ne amintim că, în prima duminică din Advent, sfântul Luca ne atenţiona să fim vigilenţi, să fim atenţi, să ne înălţăm capul şi să privim în larg, să privim spre cer. În cea de-a doua şi a treia duminică ne-a fost prezentată figura lui Ioan Botezătorul, a acestui om pătruns de Dumnezeu, care am văzut că nu cere ceva extraordinar, ci lucruri simple, mici, mai ales cerând oamenilor să fie solidari cu ceilalţi. Am putut vedea că mântuirea, salvarea vine prin intermediul lucrurilor mici, ale micilor schimbări.
Apoi, la această Liturghie, am întâlnit splendida figură a Mariei, discipola Domnului şi mama lui Isus care, cu disponibilitatea sa, cu frumuseţea sa interioară, dă o impresionantă imagine a umanităţii. Ca şi Maria, suntem chemaţi şi noi să ne punem la dispoziţia lui Dumnezeu: Doamne tu vrei să salvezi în continuare lumea noastră... Iată-mă, eu sunt la dispoziţia ta pentru a face ce tu ai decis pentru mine!
Duminica a patra din Advent este, de fapt, din antichitate o sărbătoare Mariană. În centrul liturgiei din această duminică este imaginea sfintei Fecioare Maria, cea care a primit Cuvântul, iar, în sânul său, sfântul lui Israel s-a făcut om. Evanghelistul Luca ne propune anul acesta episodul vizitei sfintei Fecioare Maria la verişoara sa Elisabeta. Imediat după anunţul îngerului, Maria se ridică şi porneşte la drum. Este o notă tipică a evanghelistului Luca. Cine primeşte Cuvântul, cine primeşte vestea cea bună, nu rămâne pe loc, dar se înalţă, se ridică, se reînsufleţeşte şi porneşte la drum, un drum de anunţare, de vizită, de transmitere a cuvântului. Dar aceasta nu este o simplă deplasare geografică. Este şi un semn. Prin această călătorie se inaugurează lunga serie a călătoriilor care umplu în mod simbolic relatările lui Luca şi care se realizează şi în zilele noastre. Drumul este unul dintre locurile revelaţiei şi misiunii.
Ştim că Maria a aflat de la înger că verişoara ei Elisabeta aşteaptă un copil, o veste neaşteptată. Iar Maria se ridică imediat şi pleacă în grabă pentru a o întâlni şi a o ajuta pe verişoara sa. Maria, primind cuvântul mântuirii, poartă acest cuvânt de mântuire la Elisabeta, care aşteaptă un copil. Maria devine, astfel, prima misionară. Şi ştim că nu i-a fost uşor, pe atunci nu erau maşini sau trenuri, iar aproximativ 100 de kilometri cât erau de la Nazaret la Ain Karen, unde locuia verişoara sa, se străbăteau în cel puţin o săptămână de mers pe jos. Elisabeta ştim că era o femeie în vârstă care trăia durerea de a nu avea copii, o tragedie pentru o femeie şi mai ales pentru o femeie din Orientul Mijlociu.
Să ne-o imaginăm pe Maria care este pe drum şi este într-o tensiune crescândă... Dacă Elisabeta aşteaptă cu adevărat un copil, atunci ceea ce eu trăiesc nu este fructul unei halucinaţii. Fiind ca şi noi, Maria trebuia să continue să fecundeze propria credinţă, pentru a-l putea întâlni pe adevăratul Dumnezeu, aşa cum spune sfântul Augustin: "Maria a trebuit să-l conceapă pe Isus mai întâi prin credinţa sa şi apoi l-a zămislit în sânul său".
Este deosebită şi întâlnirea dintre aceste două femei. Luca ne relatează prin imagini poetice întâlnirea dintre aceste femei: una în vârstă, alta adolescentă. Iar în acea linişte putem să ne-o imaginăm pe Elisabeta care iese la poartă, priveşte în depărtare, se şterge pe mâini de şorţuleţul ei, apoi o vede pe această tânără, scoate capul afară şi spune doar atât: "Dar cum de ai crezut? Fericită eşti tu care ai crezut că se vor împlini cele spuse ţie de Domnul!" Elisabeta exaltă în Duhul, simte copilul, care are deja 6 luni, tresăltând în sânul ei şi, plină de Duhul Sfânt, îi spune Mariei: "Binecuvântată eşti între femei... binecuvântat este rodul trupului tău".
Iată cele două mame care se întâlnesc, cei doi copii care se salută, femeile care se îmbrăţişează. Iar pentru Maria este cu adevărat o eliberare de tensiune: Este totul adevărat. Chiar şi Elisabeta ştie ce mi s-a întâmplat. Am putea exclama şi noi cu Maria: Nu sunt iluzii ceea ce Biserica ne propune, ne spune. Iar noi trebuie să avem încredere în Dumnezeu, trebuie să avem speranţă în el, cel care a venit şi se va întoarce la noi şi mai ales doreşte să intre în inimile noastre.
Maria este binecuvântată pentru că a crezut. Binecuvântarea Mariei stă tocmai în credinţa sa, în modul său de a accepta Cuvântul. Îl primeşte într-un mod atât de autentic şi profund încât îi dă trup. În ea, Cuvântul s-a făcut carne, s-a făcut trup.
Este clar că toată această relatare este scăldată în credinţă şi nu poate fi interpretată decât în credinţă. Maria este declarată "fericită", pentru că a avut credinţă; ea a crezut.
Un alt model de credinţă este şi profetul Mihea, din cartea căruia s-a citit lectura întâi. El ne propune o imagine plină de entuziasm, referindu-se la Betleem, un orăşel micuţ, marginal, al tribului lui Iuda. Cu toate acestea acest mic orăşel nu este în afara istoriei. Acolo s-a născut David, de acolo se va naşte noul David. "Din tine va ieşi cel care va stăpâni peste Israel", am auzit în lectura întâi. Profetul Mihea anunţă că "aceea care trebuie să nască, va naşte". Este o imagine generică pentru a o indica pe mama lui Mesia. Din cel mic se va naşte cel mare, din cel slab va ieşi cel puternic, pentru că Domnul este cel care realizează acest mare schimb. O spune şi Psalmul 79; deşi omul este persecutat, în probleme, simte nevoia de Dumnezeu, el strigă către Dumnezeu, iar Dumnezeu, întorcându-şi faţa senină spre om, îl va salva.
În cea de-a doua lectură, din Scrisoarea către Evrei, ni s-a vorbit despre un alt "Iată". Intrând în lume, Cristos spune: "Iată, vin ca să fac voinţa ta". Răscumpărarea oamenilor a fost inaugurată tocmai prin cele două "Iată" prin două acceptări acordate lui Dumnezeu: aceea a lui Isus şi aceea a Mariei, care a spus: "Iată, slujitoarea Domnului". Acestea au întrerupt cele două refuzuri mai vechi: cele ale lui Adam şi Eva. Acceptarea Mariei este radical deosebită de aceea a lui Cristos, pentru că exprimă doar o umilă acceptare şi este în acelaşi timp rod al acceptării lui Cristos. Cu toate acestea, în chip misterios, această acceptare a Mariei, pronunţată în numele nostru, al tuturor, era indispensabilă, deoarece exprimă consimţământul libertăţii omului, pe care Dumnezeu o respectă. Dumnezeu nu îngrădeşte libertatea noastră, ci o salvează.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Am văzut frumuseţea credinţei la Maria. Ea este binecuvântată pentru că a crezut, pentru că a crezut în cuvintele lui Dumnezeu, pentru că a primit cuvântul cu entuziasm, cu adeziune sinceră. Maria este model pentru credinţa noastră. Iar în acest an, în care dorim să redescoperim fundamentul şi bucuria credinţei noastre, exemplul Mariei este modelul pentru adeziunea noastră; ea este bucuroasă, entuziastă la planul de mântuire pe care Dumnezeu ni-l propune. Iar Maria ne arată şi cum trebuie să procedăm. Ea, la aflarea veştii din partea îngerului Gabriel, nu rămâne insensibilă, dar pleacă, merge la verişoara ei pentru a o ajuta, pentru a crea comuniune. Maria ne arată şi nouă că trebuie să mergem la fraţii noştri, la cei care au nevoie de ajutorul nostru, pentru a le fi alături. Parcurgerea cuvântului lui Dumnezeu se face mai întâi în stadiul cel mai intim şi în mediile de viaţă cele mai naturale, "acasă", "între rude". În mod normal, tot aşa se transmite şi credinţa.
Ar trebui să ne însuşim şi noi acel "Iată..." al Mariei şi al lui Isus. Este un cuvânt scurt, dar preţios. Prin el, noi spunem: "Iată, sunt aici! Ce vrei să fac? Cum să fac? Unde să merg?..." Dumnezeu ne cheamă în fiecare ceas al zilei, fie pentru a depăşi un conflict, fie pentru ajutorarea cuiva, fie pentru a ne reculege în rugăciune, fie pentru a da un sfat bun sau chiar a tăcea la timpul oportun. Trebuie să ne obişnuim să auzim glasul Domnului atunci când el rosteşte numele nostru, pentru a-i răspunde şi noi "Iată-mă, Doamne!"
Am primit zilele trecute o scrisoare de la o soră care activează în Papua Noua Guinee, la o clinică pentru bolnavii de SIDA, scrisoare în care mi-a povestit despre călătoria, în una dintre zile, cu maşina, de la clinică într-un sat îndepărtat, pentru a oferi un program de conştientizare şi educare cu privire la pericolele HIV şi SIDA şi pentru a face unele teste. La un moment dat trebuia să treacă peste un pod, dar acesta fusese parţial ars, rămânând doar nişte bare de fier. Şi totuşi s-au încumetat să treacă, chiar dacă s-au împotmolit între barele de fier. Spunea sora că distrugând un pod, acei băştinaşi arată că nu vor să fie în pace cu persoanele din satul apropiat.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Un pod serveşte pentru a conecta, a-i uni pe unii cu alţii, a uşura accesul pentru oameni din sate, oraşe, dar acest pod a fost distrus doar pentru că două grupuri de persoane aflate în conflict nu doreau să se împace. Din păcate trăim şi noi o astfel de situaţie. Câte poduri n-am distrus între noi oamenii şi de câte ori nu am ars şi noi podul dintre noi şi Dumnezeu? De câte ori soţii distrug între ei podul comunicării sau între copii şi părinţi?
Am văzut-o pe Maria care merge spre verişoara ei Elisabeta, străbate drumul pentru a se întâlni cu ea, pentru a o ajuta. Ea ne învaţă tocmai contrariul a ceea ce au făcut acei băştinaşi, că trebuie să reconstruim podurile dintre noi, oamenii, să nu lăsăm ca acestea să fie distruse şi, astfel să nu putem să ajungem la cel de lângă noi.
Mântuitorul a venit printre noi oamenii şi retrăim această venire în fiecare an, la Crăciun. Dumnezeu însuşi se face mic pentru a ne ridica la el, pentru a crea un pod între noi şi el şi să-l repare dacă acesta s-ar distruge. Sfântul Irineu, un sfânt părinte din secolul al II-lea, ne spune tocmai acest adevăr: "Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca omul, primind Cuvântul şi calitatea de fiu adoptiv, să ajungă fiul lui Dumnezeu".
Vrea să aducă în lume puterea iubirii, care este singura capabilă să-i schimbe şi să-i unească pe oameni între ei şi cu Dumnezeu, el este cel care ne aşteaptă când nimic nu ne mulţumeşte. Doar la el regăsim puterea de a iubi şi învăţăm din nou bucuria uitată de a dărui, a primi şi a împărtăşi. Şi noi, creştinii, trebuie să manifestăm această bucurie a credinţei noastre, devenind astfel vestitori, mărturisitori autentici ai lui Cristos.
Spunea papa Paul al VI-lea în exortaţia Evangelii nuntiandi la numărul 80: "Fie ca lumea din timpul nostru, care caută, când în nelinişte, când în speranţă, să primească vestea cea bună nu de la evanghelizatori trişti şi descurajaţi, nerăbdători şi neliniştiţi, ci de la slujitori ai evangheliei, a căror viaţă să iradieze fervoare, pentru a primi cei dintâi bucuria lui Cristos şi să accepte să-şi pună în joc propria viaţă pentru ca împărăţia să fie vestită şi Biserica să fie implantată în inima lumii".
Cristos vine cu adevărat între noi, vine printr-un prunc plăpând, asemenea nouă. Nu este o poveste sau un mit, este realitate. Însuşi papa Benedict al XVI-lea a dorit să amintească acest adevăr în ultima sa carte intitulată Copilăria lui Isus. Şi ştiţi care a fost titlul care a apărut pe multe site-uri şi posturi de televiziune? "Papa a furat Crăciunul"; "Benedict al XVI-lea: Data naşterii lui Isus este greşită". Dar nu s-a scos în evidenţă că însuşi papa a insistat să arate că în evanghelia copilăriei lui Isus este vorba cu adevărat despre Dumnezeu care intră în istorie, Dumnezeu care se face trup şi vrea să intre în inima noastră.
Să-i pregătim, aşadar, un loc cald în mijlocul nostru. Preoţii aşteaptă zilele acestea la scaunul de spovadă tocmai pentru a-i pregăti lui Isus un loc cât mai primitor. Să profităm de această ocazie. Emanuel, Dumnezeu cu noi, vine.
Câtă nevoie avem unii de alţii, de comuniune, mai ales să o simţim acum, în acest climat al iernii, când parcă simţim mai mult dorinţa de căldură a celor din jur, când mulţi oameni sunt disperaţi, intră în depresie pentru că nimeni nu-i ascultă.
Dumnezeu este aproape de noi, bate la poarta inimii noastre. Ne va găsi doar dacă suntem acasă şi va intra în viaţa noastră doar dacă îi permitem. Trebuie numai să-i deschidem uşa. Poate chiar în acest moment bate la uşa inimii noastre cineva căruia i-am trântit uşa în nas. Poate fi soţul, soţia, prietenul, colegul, fiica, cineva de la care poate nu mai aşteptaţi nimic şi care vrea să vă surprindă.
Cel de lângă noi are nevoie de toată atenţia noastră, are nevoie să fie ascultat, nu doar auzit.
O tânără mamă, în bucătărie, pregătea cina, cu mintea total concentrată asupra a ceea ce făcea: gătitul cartofilor prăjiţi. Lucra mult, tocmai pentru a pregăti o mâncare pe care copiii ar fi apreciat-o mult. Cartofii prăjiţi erau mâncarea preferată a copiilor.
Copilul cel mai mic, de patru ani, avusese o zi intensă la grădiniţă şi povestea mamei ceea ce văzuse şi făcuse. Mama îi răspundea în mod distrat prin monosilabe şi şuşoteli.
După câteva clipe s-a simţit trasă de fustă şi a auzit:
- Mamă!
Femeia a aprobat dând din cap şi a şoptit încă vreo câteva cuvinte. A simţit alte trageri de fustă şi din nou:
- Mamă...
I-a răspuns încă o dată scurt şi a continuat să cureţe acei cartofi.
Au trecut cinci minute. Copilul s-a prins de fusta mamei şi a tras din toate puterile. Femeia a fost nevoită să se aplece spre fiu.
Copilul i-a luat faţa între mâinile durdulii, a adus-o înaintea propriei feţe şi a spus:
- Mamă, ascultă-mă cu ochii!
Crăciunul este vremea bunătăţii, a iertării, a milosteniei, a bucuriei. Este timpul privilegiat al anului când oamenii îşi deschid sufletele ferecate şi coboară la cei care suferă şi au nevoie de ei. Poate nu avem resurse financiare pentru a-i ajuta pe cei care sunt în nevoie, pentru a duce un cadou fiecărui copil care râvneşte la el. Dar toţi putem să întindem o mână celui căzut, să facem o vizită celui părăsit, să împrumutăm o inimă celui îngheţat de frigul urii, să aşezăm un zâmbet pe faţa înlăcrimată a celui descurajat, să iertăm pe cel ce ne-a greşit, să rostim un cuvânt care-l poate face pe altul fericit. Doar atunci steaua binecuvântată ne va călăuzi spre căsuţa sărmană unde se realizează planul de iubire al lui Dumnezeu, iar inima noastră va deveni o iesle în care pruncul divin va zâmbi fericit că şi-a găsit o locuinţă printre fraţii săi, oamenii.
