Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
În perioada Adventului sunt trei personaje care ne îndrumă paşii şi ne pregătesc pentru sărbătoarea Naşterii Domnului. E vorba de Isaia, de Ioan Botezătorul şi de Fecioara Maria: În duminicile trecute profetul Isaia îl vede pe Mântuitorul de departe coborând ca roua în lâna moale. Ioan Botezătorul îl vede de aproape pe Mântuitorul şi îi pregăteşte calea în pustiu. Astăzi, în ultima duminică a Adventului, e rândul Maicii Domnului: ea ne pregăteşte pentru sosirea proximă a Domnului. Ea îl poartă pe Fiul lui Dumnezeu în sânul ei curat. Ce sentimente trăieşte în inima ei Maria, acum când aşteaptă să aducă pe lume copilul? Aceleaşi sentimente pe care le trăieşte orice mămică atunci când i se apropie ceasul să nască: iubire, nerăbdare, înfrigurare, dorinţă arzătoare să vadă cum arată la chip copilul ei, speranţă că va fi copilul cel mai frumos din lume. Maria i se adresa probabil copilului pe care îl purta cu cuvintele pe care le-am cântat la Psalmul responsorial: "Fă să strălucească faţa ta şi mântuieşte-ne, Doamne! Arată-ţi faţa, Copile!".
Evanghelia Liturghiei de azi ne relatează vizita Mariei la verişoara sa Elisabeta. Se întâlnesc două mame, purtând fiecare în sân un copil: Elisabeta pe Ioan, Maria pe Isus. Elisabeta, bătrână şi sterilă, reprezintă şi poartă în ea chipul Vechiului Testament, cu toate suferinţele, aşteptările, aspiraţiile omenirii. Maria, tânără, reprezintă Noul Testament şi poartă în ea împlinirea tuturor aşteptărilor omenirii. În momentul în care Maria intră în casa lui Zaharia e o explozie de bucurie. E cuprinsă de bucurie şi e fericită bătrâna Elisabeta care exclamă: "De unde mie fericirea aceasta, să vină la mine mama Domnului meu? Căci, iată, cum mi-a ajuns la urechi glasul salutului tău a săltat pruncul în sânul meu de bucurie". Traducerea exactă din originalul grec nu este "a săltat", ci a "dansat" de bucurie în sânul meu. În bucuria pruncului care a dansat, avem o aluzie la bucuria regelui David, care a dansat atunci când a sosit la Ierusalim Arca Alianţei, semnul prezenţei lui Dumnezeu (cf. 2Sam 6). Ioan dansează de bucurie în sânul mamei sale când soseşte Maria, arca sfântă şi vie care îl poartă în ea pe Domnul.
Se bucură apoi Maria, care, intrând în casa Elisabetei, intonează cel mai sublim imn al bucuriei din toate câte există în literatura tuturor timpurilor: "Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi Duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu!" Ce a provocat explozia de bucurie în casa Elisabetei? Sosirea lui Isus, izvorul bucuriei, pe care Maria îl purta în sânul ei. Maria nu putea să ţină numai pentru ea marea bucurie; a simţit nevoia să o împărtăşească şi altora. Elisabeta o elogiază pe Maria şi o proclamă fericită pentru credinţa ei: "Fericită eşti tu pentru că ai crezut că se vor împlini cele spuse ţie de Domnul. Ai crezut că vei zămisli de la Duhul Sfânt".
Comentând acest elogiu adus Mariei, sfântul Augustin afirmă că, de fapt, e vorba de o dublă concepere, de o dublă zămislire: Maria prius concepit mente quam corpore: prin credinţă, Maria l-a zămislit pe Fiul lui Dumnezeu în sufletul ei mai înainte de a-l zămisli în sânul ei: şi ar fi fost imposibil să-l zămislească în sânul ei dacă nu l-ar fi zămislit mai înainte în sufletul ei, dacă nu ar fi crezut că poate să zămislească şi să rămână totuşi fecioară.
Un alt Părinte al Bisericii merge mai departe şi afirmă că i-a plăcut lui Dumnezeu mai mult credinţa Mariei decât fecioria ei, iar fecioria ei nu ar fi avut nicio valoare dacă nu ar fi avut credinţă. Nota dominantă a Liturghiei din această duminică este bucuria. Liturghia vrea să ne pregătească astfel pentru sărbătoarea Crăciunului de care ne mai despart doar câteva zile, iar sărbătoarea Crăciunului este sărbătoarea bucuriei prin excelenţă. Vom auzi în noaptea Crăciunului glasul îngerului: "Bucurie mare vă vestesc vouă, o bucurie care va fi pentru tot poporul. Motivul bucuriei? Ni-l spune, în continuare, îngerul: Astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul. Bucuria vine acolo unde se naşte Mântuitorul, acolo unde este prezent Cristos.
Aşa cum Maria a fost Cristoforă, adică purtătoare de Cristos, tot astfel creştinii sunt Cristofori, adică purtători de Cristos. La sfântul Botez, odată cu harul sfinţitor pe care îl primeşte, creştinul devine locuinţa, templul viu al lui Cristos, asemenea Sfintei Fecioare. Nu e literatură, nu e poezie ce spun. E un mare mister al credinţei creştine, e o realitate căci ne spune Cristos în evanghelie: "Dacă cineva mă iubeşte, va păzi poruncile mele, Tatăl meu îl va iubi, vom veni la el şi vom face locuinţă la el". Dacă noi nu-l purtăm pe Cristos în sufletul nostru, dacă nu-l readucem în sufletul nostru prin taina spovezii, noi nu sărbătorim naşterea lui Cristos, Crăciunul nu poate fi sărbătoarea bucuriei adevărate.
Se întreabă marele Origene: "La ce-mi foloseşte naşterea lui Cristos, dacă el nu se naşte în mine, în ieslea inimii mele?" Iar misticul Angelo Silesio scrie: "De s-ar fi născut Cristos de o mie de ori la Betleem, dacă nu s-a născut în tine, continuăm să rămânem pierduţi pentru veşnicie". Cu tristeţe constatăm că pentru mulţi creştini Crăciunul, în felul în care îl sărbătoresc, nu mai are nicio legătură cu naşterea lui Cristos. Nici nu ştiu ce sărbătoresc. Sunt ca acei copii de clasa a doua pe care învăţătorul i-a întrebat la şcoală: "Copii, ştiţi voi ce e Crăciunul?" Răspunsurile au fost variate: "Crăciunul e atunci când primim vacanţă", răspunde unul. "Crăciunul e atunci când vine Moş Crăciun şi aduce daruri", răspunde altul. Iar altul: "Crăciunul e atunci când taie tata porcul" ş.a.m.d.
Unul singur a răspuns: "Crăciunul este atunci când sărbătorim naşterea lui Isus". În ultimele decenii Crăciunul şi-a pierdut în mod accelerat caracterul de sărbătoare creştină religioasă. A devenit o sărbătoare laicizată, fără identitate şi fără conţinut. A devenit un produs comercial, de consum: mâncare, băutură, distracţie, mahmureală, brad împodobit, colinde care ne înduioşează până la lacrimi. Şi atât. Apostolul neamurilor ne atrage atenţia că naşterea Domnului nu e îmbuibare. Le scrie romanilor: "Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci nevinovăţie, pace şi bucurie în Duhul Sfânt..." (Rom 14,17) fraţilor, "este ceasul să vă treziţi, în sfârşit din somn... Să trăim frumos ca în timpul zilei, nu în chefuri şi beţii, nu în destrăbălări şi fapte ruşinoase... ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos" (Rom 13,11-14).
Poetul Costache Ioanid descrie foarte bine tristeţea unui Crăciun petrecut fără Cristos în poezia sa O, sfânt locaş... din care reproduc câteva strofe:
O, sfânt locaş de îndurare,
Din nou la ieslea ta ne-alini.
Pământu-ntreg e-n sărbătoare...
Podoabe, cântece, lumini...
Se-aprind făclii... E masa plină.
Tradiţia îşi face vad.
Încep colindători să vină.
Se strâng copiii lângă brad.
Petrece lumea... râde, cântă...
şi toţi un strai mai bun şi-au pus.
E doar Crăciun, e noaptea sfântă!
Dar unde, unde e Isus?...
O, sfânt locaş de umilinţă,
Când toţi din tine-un basm îşi fac,
Câţi mai păstrează cu credinţă
Mesajul Pruncului sărac?
A ta e clipa! Sus paharul!
Chemaţi taraful cel mai bun!
Să cânte la urechi cobzarul!
Că doar... e noapte de Crăciun!
O, sfânt locaş! E sărbătoare.
Şi toţi un strai mai bun şi-au pus.
Se cântă... se ciocnesc pahare...
Dar unde, unde e Isus?
Asemenea Fecioarei Maria, fericiţi vom fi şi noi cei care am crezut, deoarece, ne spune sfântul Ambroziu, orice suflet care crede îl zămisleşte şi îl naşte pe Fiul lui Dumnezeu. Acesta este adevăratul nostru Crăciun. Dacă avem credinţă, atunci şi celelalte lucruri frumoase care însoţesc sărbătoarea Crăciunului vor căpăta sens, vor alimenta şi vor spori bucuria noastră.
