Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Am ascultat în ultima săptămână anunţul că astăzi începem un nou an bisericesc, acest timp privilegiat şi sfânt care deschide noul an liturgic. Ce înseamnă acest nou an bisericesc? El are aceeaşi durată, ca şi anul civil, numai că începe la o altă dată şi are un alt conţinut. Anul civil este format din zile, luni şi anotimpuri care nu au nicio semnificaţie şi reflectă doar ritmurile universului, adică rotaţia zilnică a pământului în jurul axei sale şi anuala sa rotaţie în jurul soarelui de care depinde alternarea luminii şi a întunericului, a căldurii şi a frigului. Anul bisericesc, în schimb, conţine în sine evocarea şi retrăirea istoriei mântuirii noastre. Prin timpurile liturgice, Adventul, Crăciunul, Postul Mare, Paştele, prin sărbătorile sale, prin sărbătorile sfinţilor şi amintirea lor, anul liturgic aminteşte toate lucrările săvârşite de Dumnezeu pentru mântuirea noastră: naşterea lui Isus, moartea şi învierea lui, coborârea Duhului Sfânt, şi aşa mai departe.
Aşadar, începem astăzi timpul Adventului. În biserică s-au schimbat unele lucruri. Nu mai avem flori la altar, nu mai cântăm la începutul Sfintei Liturghii imnul Gloria, vedem că în preajma altarului a fost instalată coroana de Advent cu cele patru lumânări care semnifică cele patru duminici, săptămâni ale Adventului, hainele preotului sunt de culoare violet, în unele biserici au apărut diferite decoraţii care vorbesc despre semnificaţia timpului pe care îl trăim.
Advent, tradus din limba latină, înseamnă aşteptare. Îl aşteptăm, deci, pe Isus, pe pruncul dumnezeiesc, a cărui întrupare o vom sărbători, o vom retrăi la Crăciun.
Despre ce fel de aşteptare vorbim noi? Suntem obişnuiţi să aşteptăm. Aşteptăm autobuzul în staţie, aşteptăm pe cineva la gară, pensionarii aşteaptă poştaşul să le aducă pensia, şi aşa mai departe. Toate aceste aşteptări sunt aşteptări pasive, care nu necesită o acţiune deosebită din partea noastră.
Şi nu aceasta este aşteptarea pe care o cere de la noi Isus, ci o aşteptare activă, o aşteptare în timpul căreia ne pregătim să-l primim în inima noastră pe Isus. Şi ca să ştim ce aşteaptă Dumnezeu de la noi, Biserica ne cheamă să ascultăm cuvântul lui, care ne luminează şi ne lămureşte ce anume trebuie să facem.
Dacă am ascultat cu atenţie evanghelia de astăzi, vedem că anul acesta, Isus, la începutul Adventului, ca de altfel în fiecare an, nu ne vorbeşte despre naşterea sa, despre iesle, despre magi sau despre cântecul suav al îngerilor care ar vesti naşterea lui Isus. Este o diferenţă între ceea ce ascultăm în magazinele şi în toate spaţiile dedicate comerţului, care răsună deja de cântul de Crăciun, trezind în inima noastră un sentiment care poate ne determină să şi facem cumpărături în acest sens.
Dar Biserica ne citeşte, ne vorbeşte, ne arată unul dintre cele mai înfricoşătoare texte din Noul Testament, spunându-ne: "Vor fi semne în soare, în lună şi în stele, iar pe pământ popoarele se vor înspăimânta din cauza vuietului mărilor şi valurilor. Oamenii vor muri de groază în aşteptarea celor ce au să vină peste lume, căci puterile cerului se vor clătina". Oare vrea Isus să ne înspăimânte prin aceste cuvinte? Nicidecum. Epidemiile, calamităţile naturale, războaiele, violenţa, persecuţiile sunt toate semnele unei lumi al cărei final este aproape şi care se va sfârşi pentru a face loc unei lumi noi, unei împărăţii iniţiate de Cristos, care va veni glorios pe norii cerului. Cu alte cuvinte, Isus ne spune că Dumnezeu va interveni în istoria omenirii şi va recrea această lume. El va pune capăt exploatării celor săraci şi celor lipsiţi de putere, îi va pedepsi pe cei care au transformat locurile acestui pământ în zei falşi, îşi va face cunoscută puterea în faţa celor care au crezut că-l pot înşela pe Dumnezeu şi creatura lui. În schimb, cei credincioşi lui, ne spune Isus, sunt chemaţi să-şi ridice capul, pentru că mântuirea este aproape, sunt chemaţi să vegheze. "Vegheaţi, aşadar, în orice moment şi rugaţi-vă ca să fiţi în stare să fugiţi de toate cele ce se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Domnului".
Sunt cuvinte impetuoase, sunt cuvinte exigente, imagini care ne pun pe gânduri. Şi tocmai acesta este şi rodul Adventului: să ne pună pe gânduri, pentru că este un timp al pregătirii, un timp al transformării, al convertirii. Pregătirea pentru cele două veniri ale lui Cristos, prima la Betleem şi cea de a doua la sfârşitul timpurilor şi transformare, o transformare pe care fiecare dintre cele două veniri le va pricinui.
Celebrăm timpul Adventului înaintea solstiţiului de iarnă, când zilele sunt din ce în ce mai scurte, lumina din ce în ce mai puţină, iar întunericul din ce în ce mai lung. Aşadar, Adventul este timpul speranţei, pentru că ne semnalează că timpul întunericului se apropie de sfârşit. Ura, egoismul, indiferenţa faţă de suferinţa aproapelui. Toate acestea sunt caracteristice timpului întunecat al acestei lumi. Aceste abominaţii care rănesc inima lui Dumnezeu, iubirea lui faţă de lume, trebuie să înceteze. Şi noi, ca Biserică, ca membrii ai poporului lui Dumnezeu suntem chemaţi să contribuim la înlăturarea lor. Trecerea de la o lume a urii la una a iubirii este munca permanentă a creştinului. Iar timpul Adventului ne aminteşte de această muncă, pe care suntem chemaţi să o săvârşim pe parcursul întregului an, întotdeauna, ne aminteşte de lupta pe care trebuie să o ducem pentru a alunga întunericul din inima noastră spre a-i face loc lui Cristos, lumina adevărată, care a venit în lume ca să lumineze întreaga noastră fiinţă şi întregul univers.
Unde este întuneric în viaţa noastră? Să privim cu atenţie înlăuntrul nostru şi să vedem din ce parte a vieţii, din ce sector al vieţii l-am alungat pe Cristos, lumina lumii, pentru a face loc întunericului? Poate este o ceartă cu cineva din familie faţă de care purtăm ură, poate este o patimă păcătoasă pe care o practicăm de mult timp şi care ne ţine departe de Dumnezeu. Poate este lipsa rugăciunii şi a participării la sacramente. Poate este exemplul rău pe care îl dăm altora şi din cauza căruia cei de lângă noi au o părere proastă despre Dumnezeu şi despre Biserică.
Este o poveste despre şase oameni care au murit de frig într-o noapte, lângă un foc aprins, în câmp deschis, într-o noapte geroasă de iarnă. Fiecare dintre ei avea un butuc de lemn, pe care ar fi trebuit să-l pună pe foc. Dar fiecare dintre ei avea un motiv, care îi împiedica să facă acest lucru. Între cei şase era un om al străzii, care nu voia să pună lemnul său pe foc, pentru că printre ei era şi un bogat, şi nu voia să-l încălzească. Bogatul nu voia să pună lemnul pe foc, pentru că asta ar fi însemnat să încălzească pe cineva care, după părerea lui era leneş şi neîndemânatic. Era acolo un musulman care nu voia să pună lemnul pe foc pentru că era şi un evreu printre ei. Iar la rândul său, evreul, nu voia să pună lemnul pe foc pentru că îl ura de moarte pe musulman. Un altul nu voia să contribuie cu lemnul lui pentru că ceilalţi erau de altă religie. Iar un negru nu voia să-i încălzească pe albii, ai căror strămoşi i-au transformat în sclavi pe strămoşii lui. Curând, focul s-a stins. Şi cei şase au murit ţinând strâns în mână lemnele lor care ar fi putut să salveze viaţa tuturor. Cele şase bucăţi de lemn, ţinute strâns în braţe, erau dovada omenescului păcat. Iar ei au murit nu din cauza frigului de afară, ci din cauza îngheţului şi întunericului din inimile lor.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Dacă vrem să biruim întunericul din inimile noastre, dacă vrem să aducem lumină şi căldură nouă şi celor din jurul nostru, atunci Adventul este un timp potrivit să începem să contribuim cu micile noastre fapte bune, cu cuvintele noastre frumoase, cu comportamentul nostru creştinesc, cu vreascurile noastre la marele foc al iubirii pe care Isus l-a adus în lume.
677 accesări.
