Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Cu duminica întâi din Advent începem un nou an liturgic. Anul acesta liturgic este încadrat într-un alt an mai larg, Anul Credinţei, din voinţa Sfântului Părinte actual, Benedict al XVI-lea.
Ultima duminică din anul trecut liturgic dedicată lui Cristos, Regele Universului, este preluată, atât ca fond teologic cât şi ca structură liturgică, de prima duminică din Advent. În această duminică îl celebrăm pe Cristos, Domnul, în momentul fundamental al credinţei noastre, acela al învierii sale şi al venirii lui în slavă. Toată liturgia din această primă duminică din Advent are această structură, iar virtutea principală la care ne conduce şi pe care ne îndeamnă s-o practicăm este tocmai speranţa în înviere.
Liturgia eucologică din această duminică este astfel compusă: în Colectă, deja, ne-am rugat lui Dumnezeu Tatăl să dea credincioşilor voinţa lui Cristos al său care vine, cu fapte bune, pentru ca asociaţi de el slavei sale să se învrednicească de posesia împărăţiei cerurilor. Colecta ne prezintă două veniri ale lui Cristos, aceea a lui în smerenia cărnii, în întrupare, dar şi aceea de la sfârşitul lumii în slavă.
Aceeaşi dimensiune escatologică reiese şi din illatia întâi din această duminică, care va fi cântată sau recitată până la 16 decembrie, înainte de Crăciun. În ea ni se spune că prin prima venire a lui Cristos, prin întrupare, prin asumarea firii noastre în umilinţă, a împlinit făgăduinţa cea veche şi ne-a deschis nouă calea mântuirii. Dar acestei veniri îi urmează o a doua venire, în slavă, când el ne promite împărăţia pe care el a instituit-o cu persoana şi faptele sale. Suntem din nou îndemnaţi ca noi să îndrăznim a aştepta această împărăţie prin credinţă, prin speranţă. Ultima rugăciune, aceea de după Împărtăşanie, ne rugăm lui Dumnezeu ca prin frecventa participare la taina euharistică, care ne dezvăluie sensul creştin al vieţii, să fim întăriţi, să fim revigoraţi în credinţă şi astfel să ajungem din nou la posesia împărăţiei lui Cristos. Totul în liturgia eucologică, adică a textelor compuse de Biserică pentru a celebra misterul mântuirii în această duminică are o dimensiune escatologică. Ea a fost preluată din Vechiul Testament unde ştim că speranţa mesianică a constituit, am putea spune centrul şi dorinţa principală a lui Israel. Noi am preluat această dorinţă după Mesia, dar o celebrăm în eveniment şi ne orientăm spre cele spirituale.
În viaţa creştinului dimensiunea escatologică este fundamentală. Noi nu ne amintim doar de cele trecute, dar mai ales de starea celor viitoare. Şi aceasta este şi dimensiunea liturgiei cuvântului.
Sfântul Luca, în evanghelie, rămâne în istorie. El care, probabil, participase la dărâmarea Ierusalimului, un eveniment cunoscut de el, după care scrie Evanghelia, face din dărâmarea Ierusalimului o imagine în miniatură a judecăţii finale. Preia conceptele şi imaginile veterotestamentare ale profeţilor despre judecata lui Israel dar şi a popoarelor, ceea ce face, de fapt, şi Isus. Şi în scurtul text pe care l-am proclamat la evanghelie, Luca, rămânând ancorat în istorie, tocmai dezvoltă această dimensiune istorică, dar şi escatologică a istoriei mântuirii. Şi împarte, am putea spune, acest eveniment în trei etape. Prima etapă: dărâmarea Ierusalimului. A doua etapă: timpul Bisericii. Şi a treia: aceea a venirii în slavă a Domnului. Dar rămâne ancorat în istorie. Şi de aceea îşi îndeamnă comunitatea, căreia îi scrie şi căreia îi predică, să rămână adânc întemeiată pe exemplele pe care le-a primit de la apostoli. Exemple descrise de Luca în Faptele sale: martiriul lui Ştefan, suferinţa lui Petru şi Ioan în închisoare, apostolatul neînfricat al lui Paul; toate acestea sunt exemple care trebuie să trezească speranţa şi statornicia în credinţă a comunităţii sale.
Mesajul lui Luca, mărturia lui din evanghelie, este, de fapt, adeverirea profeţiei lui Ieremia din lectura întâi. Suntem prin anii 538-522, când datorită unui edict al regelui perşilor Cirus o parte din evrei se întorc la Ierusalim. O caravană de evrei, condusă de Zorobabel, este adusă la Ierusalim. Şi acest rest sfânt nu este primit cu multă bucurie de cei care mai rămăseseră în Ierusalim. Dar Zorobabel şi Marele Preot Joshua aveau o misiune: aceea de a reclădi Ierusalimul şi cetatea şi teocraţia în Israel. Dezamăgirea, însă, i-a cuprins pe aceştia reîntorşi din Babilon. Pentru că, imediat ce au pus temeliile templului şi a cetăţii, au renunţat să mai zidească templul şi s-au ocupat de gospodăriile lor. Un fel de delăsare religioasă, care era imaginea lor spirituală. În acest moment intervine un profet anonim, care preia mesajul lui Ieremia din capitolul 23 şi retrezeşte speranţa şi credinţa în Israel. Dumnezeu n-a încetat să ocrotească Israelul. Va ridica odraslă dreaptă din David sau lui David, care va domni cu înţelepciune şi care va aduce pacea. Această odraslă dreaptă, ridicată de Dumnezeu lu David, în lumina Evangheliei lui Luca, este Cristos, Domnul. El este Mesia cel aşteptat şi prin misterul vieţii sale el a reclădit nu numai Ierusalimul spiritual şi împărăţia lui Dumnezeu, dar a format noul popor al lui Dumnezeu, căruia i-a încredinţat lucrarea sa mântuitoare, chiar împărăţia sa.
În sfârşit, sfântul Paul, în Epistola către Tesaloniceni, ultima lectură, îşi îndeamnă şi el comunitatea prigonită, ca şi aceea a lui Luca, ca în prigoană şi în persecuţie să nu-şi piardă speranţa în Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu a părăsit poporul său. Dimpotrivă, el, Paul, îngenunchează înaintea Domnului, prezent în Biserică, în chip deosebit în Sfânta Euharistie, şi imploră pentru comunitatea din Tesalonic caritatea Duhului Sfânt, rodul misterului lui Cristos, ca prin ea să reînsufleţească credinţa în Domnul.
Şi aci, ca şi în Evanghelie, ambii apostoli ne îndeamnă: să veghem şi să stăruim în rugăciune, ca să putem sta în picioare înaintea Domnului care vine. E un îndemn la speranţă, dar nu o speranţă oarecare, ci aceea în a prezenţei Domnului înviat în Euharistie. El a venit deja dar va veni a doua oară în slavă.
Recunoscând această prezenţă a Domnului, ne-am rugat deja, şi ne rugăm în Advent, Maranatha, Vino, Doamne, Isuse! Cel care a venit în smerenia cărnii va veni şi în strălucirea slavei sale. Dar această rugăciune este adânc ancorată în celebrarea euharistică. Atât în Apocalips, cât şi în Didahia apostolilor. Prima comunitate pascală a celebrat prezenţa Domnului în Euharistie şi mărturisind învierea în el, a implorat ca să aibă parte de aceeaşi mărime la venirea lui de-a doua.
Iată mesajul Adventului. Ca model al acestui timp o avem pe Maica Domnului. Maica Domnului, care a primit cuvântul lui Cristos ca adevărat şi l-a imitat, l-a practicat. Ea este modelul credinţei şi al speranţei noastre. Dânsa, ca o receptivitate eminent activă a harului, a primit totdeauna credinţa lui Cristos. S-a conformat Fiului său şi a ajuns modelul credinţei noastre. Să mijlocească pentru noi în tot acest timp sacru o credinţă mai vie, pentru că suntem tocmai în Anul Credinţei. Şi dăruindu-ne consimţământul plenar al minţii şi al voinţei celor vestite de Cristos şi predicate de Biserică să ne împărtăşim şi noi din slava lui Cristos.
