Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
"Ridicaţi-vă capetele şi priviţi în sus, pentru că se apropie mântuirea voastră".
Cu acest îndemn, pe care îl primim de la Cristos, Mântuitorul nostru, începem timpul Adventului, începem un nou an liturgic. Ca în fiecare an, acest început, acest timp nou este pentru noi, creştinii, o perioadă plină de har. În viaţa pământească ne aflăm într-o călătorie continuă, o călătorie către veşnicie, către Dumnezeu. De fiecare dată o călătorie pregătită bine este şi o călătorie frumoasă. Astăzi suntem chemaţi din nou să ne pregătim: să veghem şi să ne rugăm. În primul rând ne pregătim, în cele patru săptămâni din timpul Adventului, pentru a ne întâlni cu Cristos-Emanuel, care se va naşte din nou pentru noi la sărbătoarea Crăciunului. În al doilea rând, ne pregătim chiar de la începutul şi pe tot parcursul anului liturgic pentru a ne întâlni cu Cristos Mântuitorul, care ne aşteaptă în viaţa veşnică. Cu inima liberă de preocupările zilnice şi cu sufletul disponibil pentru pocăinţă ne recunoaştem acum păcatele pentru a participa cu vrednicie la celebrarea sfintelor taine.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Astăzi începe un nou an liturgic şi totodată începe timpul Adventului. Cu această primă duminică din Advent începe calendarul propriu al Bisericii. Acest calendar nu este împărţit în luni cu un anumit număr de zile, aşa cum vedem în calendarul anului civil, ci este împărţit în "timpuri" de durată diferită. Timpurile anului liturgic sunt organizate în jurul a două sărbători principale ale credinţei creştine, care sunt Crăciunul şi Paştele, sărbători prin care ne reamintim de întruparea şi de învierea Domnului. Aceste două mari sărbători din calendarul bisericesc sunt cele mai importante pentru toţi creştinii: pentru cei mai înaintaţi în vârstă şi poate uneori neputincioşi şi bolnavi; pentru adulţi şi tineri angajaţi mereu în preocupările zilnice la serviciu sau la şcoală; cât şi pentru copiii care se bucură de momentele frumoase, de cadourile şi de zilele de vacanţă pe care le primesc de aceste sărbători. Fiecare dintre aceste sărbători începe cu un timp de pregătire, un timp de aşteptare plină de speranţă, o perioadă de har, în care noi, creştinii, suntem chemaţi să ne orientăm viaţa noastră spre Cristos, spre Dumnezeu.
Aşadar, suntem în Advent şi am început să ne pregătim pentru venirea Domnului. Pentru noi, creştinii, Adventul are o dublă semnificaţie: în primul rând ne oferă ocazia de a comemora prima venire a lui Isus, prima sa naştere la Betleem; iar în al doilea rând ne orientează spre pregătirea celei de-a doua veniri, de la sfârşitul timpurilor. În felul acesta înţelegem că istoria noastră personală se plasează între aceste două veniri ale lui Isus Cristos. Reflectăm, astfel, asupra semnificaţiei timpului prezent şi ne întrebăm cum trebuie să trăim. Ne întrebăm dacă suntem hotărâţi să trăim viaţa noastră creştină cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu.
În prima lectură, profetul Ieremia vorbeşte despre zilele în care Dumnezeu îşi va realiza făgăduinţele sale de bine şi va face să răsară lui David o odraslă neprihănită, care va înfăptui dreptatea şi judecata în ţară. Aici profetul vorbeşte despre Mesia care va veni. Prin urmare, dreptatea lui Dumnezeu constă în faptul că Dumnezeu rămâne întotdeauna fidel faţă de promisiunile sale, duce mereu la îndeplinire făgăduinţele făcute poporului său. El este un Dumnezeu care nu-şi retrage cuvintele. În realitate, dreptatea este tot una cu milostivirea sa. În continuare notăm faptul că profetul se adresează poporului care până atunci se hrănise numai cu iluzii, şi nevoind să ştie nimic de primejdia care îl pândea, nu-şi mai punea încrederea în sprijinul din partea lui Dumnezeu, ci încheia alianţe cu fiii oamenilor care nu pot să mântuiască. Profetul cheamă şi îndeamnă cu insistenţă poporul să-şi pună toată speranţa numai în Domnul. Ori îşi pune toate speranţele numai în el, ori toate aşteptările poporului sunt zadarnice, iluzorii, şi se va vedea ameninţat din toate părţile. Cu toate că pentru noi rămâne valabilă această înştiinţare, aici este vorba despre purificarea speranţelor noastre. Nu trebuie să ne încredem în lucruri, în oameni, în calcule, în şarlatanii mai mici sau mai mari, în compromisuri, în prietenii ori valori inconsistente. Numai o speranţă eliberată de întinările acestui pământ poate fi o speranţă creştină, adică bazată numai pe Cristos.
În evanghelie Cristos le-a vorbit ucenicilor săi şi ne vorbeşte şi nouă despre sfârşitul vremurilor şi al istoriei. "Vor fi semne în soare în lună şi în stele..., vuietul mării şi al valurilor care vor îngrozi popoarele...", puterile cerului care se vor clătina sunt evenimente spectaculoase şi îngrozitoare, dar ele reprezintă doar începutul. Centrul atenţiei este îndreptat spre Fiul Omului. Şi tot spre el suntem chemaţi să ne îndreptăm şi noi privirea. "Când vor începe să se întâmple acestea, ridicaţi-vă capetele şi priviţi în sus, pentru că mântuirea voastră se apropie". Creştinul, deşi aruncat într-un cadru apocaliptic, nu se pierde cu firea, dimpotrivă, este îndemnat să-şi înalţe capul. Pentru el, acest îndemn, această chemare nu înseamnă sfârşitul lumii, ci înseamnă începutul eliberării, înseamnă a dobândi acea atitudine de încredere care neutralizează teama. Pentru ca ziua aceea să nu ne ia prin surprindere şi să ne prindă în laţ, noi trebuie să trăim zi de zi, ceas de ceas, într-o aşteptare veghetoare, lucidă, conştientă, având în vedere întotdeauna ultimul obiectiv. Aici este vorba de a nu da posibilitate inimilor să se îngreuneze din pricina chefurilor, a beţiilor şi a grijilor acestei vieţi. Este adevărat, fiecare dintre noi este înrolat în desfăşurarea acestei vieţi pământeşti, dar să avem mereu grijă să nu pierdem niciodată din vedere sensul orientării finale. Gândul la judecata de apoi să nu fie un obstacol în viaţa noastră şi să nu dăuneze bucuriei vieţii noastre. Aşteptarea nu înseamnă neglijarea vieţii de zi cu zi, ci înseamnă o atenţie mărită pentru ca ziua aceea să nu ne găsească nepregătiţi.
"Vegheaţi, aşadar, tot timpul şi rugaţi-vă!" este aceeaşi recomandare pe care Isus o adresează ucenicilor în Grădina Măslinilor, pentru a-i feri să nu cadă în ispită şi pe care astăzi ne-o adresează nouă, pentru a sta în picioare înaintea Fiului Omului. În faţa ispitelor şi provocărilor societăţii de astăzi, omul poate rătăci uneori pe căi greşite, care îl poartă departe de Dumnezeu. Vegherea şi rugăciunea reprezintă pentru fiecare dintre noi, creştinii, mijloacele prin care rămânem mereu orientaţi şi ancoraţi pe calea cea dreaptă.
În lectura a doua, sfântul apostol Paul se adresează creştinilor din Tesalonic cu aceste cuvinte: "Fraţilor, Domnul să facă să creşteţi tot mai mult în iubire unul faţă de altul şi faţă de toţi oamenii... El să vă întărească inimile ca să fiţi fără prihană înaintea lui Dumnezeu". Prin aceste cuvinte suntem chemaţi şi noi să participăm la acest program de milostivire şi de iubire. Iubindu-l pe aproapele, noi nu numai că ne pregătim să ne prezentăm înaintea Fiului Omului, ci am putea spune că încă de aici, de pe pământ, îl facem pe Dumnezeu vizibil şi îl simţim mai aproape de noi. Cu siguranţă că fiecare creştin s-a întrebat de atâtea ori ce înseamnă pentru el iubirea faţă de aproapele sau ce are de făcut pentru a creşte în această iubire. Şi se poate spune că fiecare a găsit tot de atâtea ori o mulţime de răspunsuri. Unul dintre aceste răspunsuri îl găsim într-o legendă despre sfântul Nicolae, pe care îl sărbătorim zilele acestea şi care ne ajută să înţelegem că a creşte în iubire, înseamnă a face cât mai mult bine oamenilor care ne înconjoară.
În această legendă, se spune despre sfântul Nicolae că împreună cu prietenul său, sfântul Cassian, l-au rugat pe Dumnezeu să le dea voie să coboare pe pământ pentru a vedea cum îl slujesc creştinii pe Dumnezeu. Au coborât şi au început să călătorească. Mergând ei pe lângă un ogor, întâlnesc pe un agricultor care era la arat cu calul. Acel agricultor era singur, dar, pe deasupra, calul pe care îl avea era foarte nărăvaş, iar treaba nu mergea deloc bine. Sfântul Nicolae îl compătimeşte şi s-a oferit să-l ajute. Îi spune: "Poartă tu calul, iar eu ţin de coarnele plugului". Aşa au şi făcut, până când au terminat ogorul de arat. Acum sfântul Nicolae îi spune omului cine este el şi îl îndeamnă: "Să faci şi tu la fel la rândul tău". După aceasta au plecat mai departe să cutreiere pământul. La plecare, sfântul Cassian îi spune sfântului Nicolae: "Ia te uită cât de ruptă şi murdară s-a făcut mantia ta. Îmi este ruşine să mai merg cu tine. Cum te vei prezenta înaintea lui Dumnezeu?" Însă acesta nu-şi făcea deloc probleme. S-au întors în cer şi, ce-i drept, chiar şi îngerii au rămas uimiţi de cum arăta mantia sfântului. Mergând înaintea lui Dumnezeu, sfântul Cassian spune: "Doamne, să nu-l mai laşi pe Nicolae pe pământ, uite ce a făcut din mantia cerească". Însă Domnul a fost de altă părere. L-a lăudat pe sfântul Nicolae pentru bunătatea sa în a da ajutor altora, lucru care strălucea mai mult decât mantia.
Cine poate spune că astfel de împrejurări nu se întâlnesc la tot pasul şi în viaţa noastră? În orice loc unde putem face un bine acolo este Dumnezeu cel care ne aşteaptă. Mergi şi fă şi tu la fel, creştinule, la rândul tău; este Dumnezeu cel care te cheamă să mergi pe calea cea dreaptă şi să faci binele.
Acum, în timpul Adventului, să ne încărcăm sufletele cu o speranţă purificată şi bine orientată, care să ne ajute să creştem în iubire, pentru că numai cu o astfel de speranţă ne vom apropia mai mult de Cristos, îl vom recunoaşte mai uşor în ieslea din Betleem, iar la sfârşit vom sta în picioare înaintea Fiului Omului. Amin.
