Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Să presupunem că într-o zi un prieten de la serviciu care nu ştie prea multe despre Cristos şi evanghelia sa, ştiind că dv. mergeţi duminică de duminică la biserică, v-ar adresa următoarea întrebare: "Ce este evanghelia?". Ce aţi răspunde? Poate unii ar spune: este o carte din Biblie în care se vorbeşte despre viaţa lui Isus. Alţii ar răspunde făcând apel la semnificaţia cuvântului "evanghelie" din limba greacă, spunând că evanghelia este vestea cea bună. Dar să presupunem că prietenul ar îndrăzni să vină cu o altă întrebare: dar ce reprezintă evanghelia pentru tine, personal? Ce aţi răspunde? Aici însă nu îmi permit să îmi imaginez răspunsul pentru că este prea personal, e strâns legat de viaţa şi de sufletul fiecăruia. Oricum, întrebarea rămâne valabilă şi îşi are rostul ei: ce reprezintă Evanghelia pentru mine?
Pentru a formula un răspuns ne-am putea lăsa ajutaţi şi de experienţele altor oameni care au avut de-a face cu Evanghelia. Iar duminica aceasta ne prezintă două astfel de experienţe: cea a sfântului Paul, şi cea a leprosului vindecat care s-a întors pentru a-l preamări pe Dumnezeu.
Să ne apropiem mai întâi de sfântul Paul: în a doua lectură am citit un scurt fragment din a doua sa scrisoare către Timotei. Deja din prima frază Paul ne oferă răspunsul la întrebarea noastră: "Preaiubitule, adu-ţi aminte de Isus Cristos, din seminţia lui David, care a înviat din morţi, după evanghelia mea" (2Tim 2,8). Pentru apostolul neamurilor evanghelia este Isus Cristos, care a înviat din morţi. Evanghelia apostolului Paul nu este înainte de toate învăţătura morală a lui Isus cu regulile sale de comportament. Evanghelia sa nu este nici măcar un fel de învăţătură spirituală generică, care spune omului cum să se autorealizeze din punct de vedere spiritual. Vestea cea bună, evanghelia, este acest mesaj minunat: Isus Cristos, din neamul lui David, a înviat din morţi. Evanghelia este un fapt: Dumnezeu l-a înviat pe Isus din morţi.
Cristos a înviat: iată evanghelia pe care şi noi o predicăm. Iar consecinţa învierii lui Cristos este mântuirea noastră, eliberarea noastră de sub puterea păcatului, a fricii şi a morţii. Până la urmă vestea cea bună este însuşi Isus Cristos, cel înviat din morţi. Prin Cristos noi dobândim mântuirea, viaţa cea veşnică. Iar vestea cea bună a mântuirii ar putea fi sintetizată în cuvintele pe care apostolul Paul le repetă ca pe un refren: "împreună cu el": "Dacă am murit împreună cu el, vom şi trăi împreună cu el. Dacă îndurăm cu răbdare împreună cu el, vom şi domni împreună cu el" (2Tim 2,11-12). El a înviat, iar noi suferim, murim, trăim, şi domnim împreună cu el.
Fragmentul evanghelic luat din Evanghelia după sfântul Luca ne spune cu alte cuvinte acelaşi lucru: mântuirea are loc atunci când cineva îl recunoaşte pe Isus drept izvorul propriei vieţi şi vindecări. "Credinţa ta te-a mântuit" îi spune Mântuitorul samariteanului care fusese vindecat de lepră şi s-a întors pentru a-i mulţumi. Dintre cei zece leproşi vindecaţi, doar unul ajunge să înţeleagă că evanghelia este Isus Cristos, pentru că doar unul se întoarce la Cristos pentru a mulţumi, doar unul se întoarce la izvorul vieţii şi al sănătăţii lui. De fapt cum am putea înţelege cele întâmplate în evanghelie?
În drumul său spre Ierusalim Isus întâlneşte un grup de zece oameni bolnavi de lepră. Zece era numărul de bărbaţi cerut de legea Israelului pentru a putea forma o adunare pentru a celebra sabatul în sinagogă. În aceşti zece oameni putem vedea simbolizată întreaga umanitate care este devorată de o boală asemănătoare leprei, egoismul. Într-adevăr, egoismul şi păcatul ne izolează de Dumnezeu şi de aproapele, aşa cum lepra îi izola pe aceşti bolnavi de comunitate şi de cultul la templu. Egoismul e un fel de moarte a sufletului, la fel cum lepra era o pregustare a morţii trupului.
Din partea acestui grup de leproşi, simbol al umanităţii întregi, se îndreaptă un strigăt către Mântuitorul: "Isuse, Învăţătorule, îndură-te de noi!" (Lc 17,13). Fiecare om poartă în sufletul său această rugăciune: "Isuse, ai milă de mine!" Cuvântul Isus înseamnă "Dumnezeu mântuieşte"; de aceea, atunci când îi rostim numele, de fapt invocăm mântuirea şi milostivirea lui Dumnezeu. Iar Cristos răspunde la această invocaţie, pentru că el este milostivirea şi iubirea lui Dumnezeu către noi oamenii. Numai că răspunsul său se limitează la un îndemn foarte simplu: "Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor!" (Lc 17,14). Preoţii aveau de fapt menirea de a declara dacă cineva era afectat de boala leprei sau dacă era vindecat. Cristos nu-i vindecă imediat, ci le indică drumul vindecării. El le cere de leproşilor un prim act de încredere în cuvântul său. Vindecarea va avea loc atunci când ei o iau spre Ierusalim, pe parcursul drumului. Acest fapt ne spune şi nouă că vindecarea interioară de lepra egoismului şi a păcatului are loc atunci când facem primii paşi de încredere în Isus, când ne deblocăm din situaţiile care ne fac să batem pasul pe loc, atunci când ne punem din nou în mişcare. Viaţa din noi este vindecată atunci când avem curajul unui nou început, atunci când păşim pe drumuri noi. Pe drumul vieţii Cristos intervine într-un mod discret şi indirect pentru a ne vindeca. Oare îl vom recunoaşte drept izvorul vindecărilor, al deblocărilor, al reînnoirii speranţei în noi?
Despre nouă dintre cei zece leproşi nu mai ştim nimic. Doar unul dintre cei zece îl recunoaşte pe Isus drept izvorul darului primit şi devine recunoscător. Doar acest samaritean, considerat străin şi eretic de către evrei, face pasul fundamental de la o încredere iniţială la credinţa plină de recunoştinţă. Doar acest samaritean este în stare să se minuneze şi să mulţumească pentru darul primit. La fel cum doar un samaritean a fost în stare să vadă pe omul bătut şi jefuit de tâlhari căzut la marginea drumului care cobora de la Ierusalim către Ierihon din parabola bunului samaritean.
Acest samaritean este şi modelul vieţii noastre de credinţă: el văzându-se vindecat, s-a întors pentru a-l vedea pe Isus, pentru a-l preamări pe Dumnezeu, pentru a aduce mulţumire. Nu s-a mulţumit să se vadă pe sine curăţat de boală, ci voia mai mult, să îl vadă pe cel care l-a purificat. Acest samaritean şi-a dat seama că mântuirea nu înseamnă doar a fi vindecat ci a-l întâlni pe acela care l-a vindecat. El a realizat ce este evanghelia: Isus! El a descoperit că doar raportul viu cu Isus ne mântuieşte. Darul vindecării a fost doar instrumentul prin care Dumnezeu îl atrăgea spre sine. Pentru ceilalţi nouă leproşi vindecarea a rămas fără roade autentice, nedesăvârşită. Ei sunt precum cei care se mulţumesc cu un pahar cu apă şi uită de izvor. În schimb samariteanul s-a întors la fântână. Lui nu-i ajunge să fie vindecat, merge dincolo de gestul vindecării, şi vrea un raport viu cu Cel care l-a vindecat. Folosind cuvintele sfântului Paul, vrea să fie "împreună cu el" pentru a-i mulţumi. A fi împreună cu el este dorinţa cea mai mare a sufletului fiecăruia dintre noi. A căuta să realizăm această dorinţă înseamnă a ajunge la credinţa care ne mântuieşte.
În această duminică ne putem întreba: cât spaţiu oferim recunoştinţei şi aducerii de mulţumire? Dumnezeu ne vindecă în diferite modalităţi şi prin nenumărate situaţii din drumul vieţii noastre: ştim să ne dăm seama că el este izvorul binelui, al iubirii, al împăcării şi ne întoarcem către el pentru a-i aduce mulţumire? Ştim să descoperim la rădăcina vieţii noastre vestea cea bună a lui Cristos înviat? Dorim să fim mereu "împreună cu el"?
Am putea începe să îl imităm pe samariteanul credincios introducând mai des în rugăciunile noastre cuvinte de mulţumire şi de laudă, de preamărire. Ar fi frumos să începem să ne măsurăm zilele plecând de la cât de multe ori am spus "mulţumesc" lui Dumnezeu, precum semenilor. A spune mulţumesc nu este numai un semn de bună educaţie, ci şi unul de bună credinţă, adică al unei credinţe vii care ştie să descopere în spatele lucrurilor mici din fiecare zi iubirea lui Dumnezeu. Dar ar fi frumos să ne măsurăm zilele plecând şi de la cât de multe ori am reuşit să trezim în cei de lângă noi cuvântul "mulţumesc", acţionând din dorinţa de a fi instrumente ale iubirii lui Dumnezeu.
Să îi mulţumim lui Isus Cristos pentru harul mântuirii şi să îl preamărim pentru darul credinţei care ne-a condus să participăm la această Sfântă Liturghie. Să îi mulţumim pentru vestea cea bună pe care am ascultat-o.
La final să ne întoarcem la prima întrebare. Dacă un prieten v-ar întreba "ce reprezintă evanghelia pentru tine" ce i-aţi răspunde? Personal eu i-aş spune: Vino la Sfânta Liturghie şi îţi vei da seama. Vestea bună este că duminica sărbătorim Învierea Domnului prin Sfânta Liturghie. Vei vedea oameni de diferite categorii sociale, de vârste şi opinii diferite dar care sunt uniţi de evanghelie, de Isus cel Înviat. La Liturghie vei asculta împreună cu noi cuvântul lui Dumnezeu care ne vindecă de lepra închiderii în noi înşine. Dar, mai ales, vei vedea că ne aruncăm în genunchi înaintea prezenţei vii şi misterioase a lui Cristos din Euharistie şi cum îl preamărim pe Dumnezeu pentru viaţa şi iubirea dăruite prin sfânta Împărtăşanie. Vei vedea că evanghelia până la urmă este viaţa lui Cristos în vieţile noastre! Amin.
