Duminica trecută am meditat împreună asupra forţei miraculoase a credinţei. Fragmentul evanghelic de astăzi ne provoacă să vedem cât de autentică este credinţa noastră. Astăzi întâlnim o altă dimensiune importantă a vieţii creştine: recunoştinţa. Atunci când este vorba despre o credinţă adevărată, există şi recunoştinţa; când ea lipseşte, credinţa încă nu este matură.
În prima lectură am văzut că Naaman, ca recunoştinţă pentru vindecarea sa de lepră, vrea să-i ofere daruri profetului Elizeu; daruri pe care acesta le-a refuzat. A luat... tot ca recunoştinţă... o cantitate de pământ din Samaria ca,... întors acasă,... să facă un altar pe care să aducă jertfe de mulţumire şi de recunoştinţă faţă de Iahve.
În cea de-a doua lectură, apostolul Paul, pentru faptul că Dumnezeu l-a făcut vas ales, plin de recunoştinţă, suferă orice necaz şi desfăşoară o activitate misionară fără precedent.
În evanghelie vedem că doar unul singur, dintre cei zece leproşi vindecaţi de Isus, vine şi îi mulţumeşte, aducând laudă lui Dumnezeu.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
În mod obişnuit, nici nu ştim să definim virtutea recunoştinţei. Totuşi, trebuie să ştim că ea este o atitudine interioară de profundă umilinţă şi de iubire desăvârşită, care se arată în exterior printr-un act de laudă, cinste şi preamărire adus lui Dumnezeu. Nu este de mirare că recunoştinţa este o virtute rară, fiindcă are în componenţa sa umilinţa. Ce este mai greu de practicat decât smerenia şi iubirea?
Revelaţia ne arată recunoştinţa îmbrăcată în haină divină. Leprosul vindecat mulţumeşte lui Dumnezeu nu numai pentru faptul că dorinţa lui de vindecare s-a împlinit, ci mai ales pentru că a ajuns să înţeleagă faptul că Dumnezeu este prezent şi lucrează în istoria omenirii prin Isus, în care vede manifestarea slavei sale. În Isus contemplă iubirea gratuită şi gloria Creatorului, ceea ce îl umple de fericire sufletească mai mult decât pentru vindecarea trupească. Evanghelia de astăzi nu urmăreşte să ne dea o lecţie de comportament, ci vrea să ne spună că recunoştinţa este o adevărată revărsare de har şi constituie trăsătura fundamentală a omului de caracter.
Recunoştinţa este icoana credinţei mântuitoare. Zece s-au vindecat, dar numai unul s-a mântuit prin credinţa că ceea ce a primit nu i se datorează, ci este un dar, menit să facă din el însuşi un alt dar pentru alţii. Din moment ce primim daruri, este dovada cea mai grăitoare că Dumnezeu ne iubeşte şi are încredere în noi, că investeşte în noi valori menite să aducă la credinţă şi la mântuire, la fericirea şi la viaţa veşnică pe toţi cei din jurul nostru.
Câţi dintre noi îi mulţumim lui Dumnezeu pentru darul credinţei? Ce ar fi viaţa noastră fără speranţă? Câţi îi mulţumim pentru dânsa?
De ce ceilalţi nouă nu s-au întors şi nu şi-au arătat recunoştinţa faţă de binefăcătorul lor? Le-a lipsit credinţa! Ei sunt icoana majorităţii oamenilor. S-au grăbit să se arate preoţilor, după cum au fost trimişi de Isus conform Legii, ca apoi să fie integraţi legal în comunitate şi societate şi aşa să-şi poată satisface datoriile lor omeneşti. Dar, luându-se cu cele ale lumii, au uitat de cele dumnezeieşti. Unii dintre ei nu s-au mai întors fiindcă au crezut că vindecarea se datorează faptului că s-au rugat. Nu ştiau că Dumnezeu nu este dator nimănui, chiar dacă este rugat. Alţii, probabil, nu s-au întors la Isus fiindcă au considerat drumul spre preoţi şi darul prescris de Lege drept medicamentul care le-a adus vindecarea. La fel putea să vadă şi Naaman sirianul în drumul spre Iordan şi în scufundarea de şapte ori în apă un medicament şi o dezlegare de datoria recunoştinţei prin efortul depus, dar credinţa a fost aceea care l-a făcut să vadă un pas mai departe decât ştiinţa. Unii, probabil, nu s-au mai întors de frica persecuţiei din partea preoţilor la care s-au prezentat, ca nu cumva să fie scoşi din sinagogă, dacă vor susţine că Isus i-a vindecat, aşa cum s-a întâmplat cu Bartimeu, orbul din naştere, vindecat de Mântuitorul. În multe cazuri frica închide poarta recunoştinţei!
Expresive sunt cuvintele sfântului papă Clement Romanul: Un suflet recunoscător îşi atrage prietenia lui Dumnezeu; un suflet nerecunoscător este prada diavolilor.
Nerecunoştinţa este plata omului vechi care încă nu s-a ridicat din starea sa de păcătos. De ce nouă leproşi nu s-au întors? Iată câteva motive pentru care se poate să nu se fi întors şi vă invit să intrăm împreună în gândurile unuia dintre ei şi să ne imaginăm ce s-a întâmplat: "Mai bine stau să văd dacă vindecarea mea e reală sau boala se va întoarce. Este suficient timp să merg la Isus; am să merg mai târziu. Dacă mă gândesc bine se poate să nu fi suferit de lepră, să nu fi fost bolnav. Eram sigur că într-o bună zi mă voi vindeca şi, iată, acea zi a venit acum. Isus nu a făcut nimic special: orice rabin putea să facă la fel. Acum că sunt sănătos ce nevoie mai am de el? Ceea ce îmi trebuie acum este un preot al templului, singurul care mă poate curăţa. Isus a spus să mergem la preot.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Vedem din aceste motive că ingratitudinea poate adesea să izvorască din egoism şi lăcomie. Nerecunoştinţa nu este altceva decât punerea nevoilor mele în faţa nevoilor altora.
Din fericire există un al zecelea lepros care nu spune nimic, ci pur şi simplu se întoarce la Isus. El este un samaritean, un străin. Nu poate să meargă la preot deoarece preotul nu l-ar primi. Este privit ca un păcătos pentru că nu respectă legea iudaică. Cei nouă leproşi evrei au mers la preot pentru că doreau să împlinească legea. Cel de-al zecelea îşi urmează instinctul natural şi se întoarce la Isus să îi mulţumească. Uneori bunul simţ este mai corect decât litera Legii; atunci când e vorba de descifrarea voinţei lui Dumnezeu.
Mulţi creştini astăzi nu participă la Liturghia de duminică. Mai mult decât orice... este un semn că au devenit oameni nerecunoscători. Pentru creştini, un motiv important al venirii duminica la biserică este să aducă mulţumire lui Dumnezeu. Cuvântul "Euharistie" vine din cuvântul grec care poate să însemne şi "mulţumire". Dacă ne vom număra binecuvântările, dacă ne vom da seama că toate vin de sus, atunci vom fi mai deschişi să ne comportăm ca samariteanul lepros, care, când şi-a dat seama că a fost vindecat, s-a întors cu bucurie şi s-a închinat lui Dumnezeu şi i-a adus slavă pentru minunea pe care o săvârşise cu el.
Minunea tipică evangheliei este vindecarea de infirmităţi, biruinţa asupra bolii şi a morţii. Omul vindecat şi înviat se va îmbolnăvi din nou şi va muri, însă Dumnezeu a vestit că într-o zi nu va mai fi nici boală şi nici moarte, iar în cele din urmă duşmanul va fi nimicit.
Minunea are drept scop a ne face să credem că Dumnezeu va şterge într-o zi toată lacrima din ochii noştri şi că ne va da viaţa veşnică. În felul acesta Dumnezeu ne-a pregătit să primim suprema veste a mântuirii, care este cea formulată de Paul în lectura a doua: "Isus, din neamul lui David, a înviat din morţi".
Acea imensă făgăduinţă a lui Dumnezeu pe care am ascultat-o se bazează pe o minune, care este cea mai mare minune a lui Dumnezeu: El l-a înviat pe Isus Cristos din morţi! Noi credem că Dumnezeu ne va da viaţa, pentru că în Isus, el s-a arătat Domnul şi Stăpânul absolut al vieţii. Este foarte adevărat ceea ce s-a scris în această privinţă: "Nu se mai crede în minuni, pentru că noi nu mai credem..., aşa cum ar trebui, în minunea prin excelenţă, adică în acea intervenţie nemotivată a lui Dumnezeu, care este învierea lui Isus Cristos din morţi" (H. Schlier).
Desigur, nu numai cel care a beneficiat de o minune din partea lui Dumnezeu va trebui să-i mulţumească, ci cu toţii trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu, pentru că într-un fel sau altul, cu toţii am fost vizitaţi de el şi am experimentat prezenţa şi puterea lui. Copilul, odată crescut, nu va şti de câte ori a fost salvat, în copilărie, de mâna vigilentă a mamei sau a tatălui său. Tot aşa şi noi. Poate că nu am asistat la minuni senzaţionale, însă cu toţii suntem nişte însănătoşiţi în chip miraculos.
Numai în cer, la lumina lui Dumnezeu, vom observa de câte ori a intervenit el şi în cauza noastră, plecând de la acea grandioasă vindecare care a fost Botezul nostru.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Vestirea măreţiilor lui Dumnezeu, ca şi mulţumirea, fac parte din esenţa Bisericii şi a fiecărui creştin în parte. Aşadar, experienţa de toate zilele ne spune şi nouă, ca şi celorlalţi nouă leproşi, că suntem nerecunoscători. Primim darul şi îl ascundem, temându-ne oarecum să nu ni-l fure alţii, spre a ne bucura numai noi de el.
Poate că această dificultate de a fi recunoscători faţă de Dumnezeu se naşte din faptul că nu ştim să fim recunoscători faţă de oameni. Foarte mic este numărul acelor oameni care ştiu să fie recunoscători faţă de ceilalţi, care să mulţumească din inimă, nu numai cu buzele, binefăcătorilor lor... Educarea recunoştinţei este însăşi floarea educaţiei însă aceasta trebuie să fie o recunoştinţă liberă, nu forţată, recunoscători în libertate, nu constrânşi sau din obişnuinţă. În cazul acesta mulţumirea devine spontană, este rodul umilinţei şi al mărinimiei, pentru că ne face să recunoaştem nevoia noastră şi generozitatea fraţilor noştri.
Ce înţelegem noi atunci când îi spunem lui Dumnezeu "Îţi mulţumesc, ţie, Doamne?" Înseamnă a accepta că Dumnezeu este Dumnezeu şi că noi suntem oameni. Într-un sens oarecare, acesta este sentimentul religios fundamental: a ne accepta aşa cum suntem, adică debitori în toate... a accepta aceasta liber şi cu bucurie, aşa cum fac copiii atunci când primesc vreun cadou de la tata sau de la mama, fără a se simţi umiliţi şi înjosiţi. În cazul acesta, a-i mulţumi lui Dumnezeu înseamnă a-i spune: "Îmi este bine, Doamne, să fiu aşa, ca tu să fii Dumnezeu, iar eu să fiu creatura ta".
692 accesări.
