Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Ne spune istoria că a trăit odată un rege puternic. Însă în ciuda succesului său s-a îmbolnăvit atât de tare încât perspectiva morţii îl conducea la disperare.
"Este posibil ca un rege, atât de puternic cum sunt eu, să fie în pragul morţii? Ce fac vindecătorii mei? De ce nu mă salvează?"
Însă toţi magii şi înţelepţii fugiseră de teamă să nu îşi piardă capul. Rămase unul singur, un înţelept bătrân, pe care nimeni nu îl lua în seamă, pentru că era un pic ciudat. De mulţi ani regele nu îl mai consultase în problemele sale, însă de data asta a trimis să fie chemat.
"Poţi să te salvezi, spuse înţeleptul, dar cu o condiţie: să cedezi pentru o zi tronul tău omului care ţi se aseamănă cel mai mult. Iar el va muri în locul tău."
Imediat s-a făcut apel în întregul regat: "toţi cei care se aseamănă cu regele să se prezinte la curea regală". S-au prezentat mulţi: unii aveau barba la fel cu cea a regelui, însă nasul era mai lung, sau mai scurt, iar înţeleptul îi înlătura; alţii semănau cu regele ca două picături de ploaie, dar înţeleptul îi îndepărta pentru că le lipseau un dinte, sau pentru că aveau un neg la vedere. "Dar tu îi înlături pe toţi, protesta regele, lasă-mă să încerc cu unul dintre ei". "Nu vă foloseşte la nimic", replica de fiecare dată înţeleptul.
În aceeaşi seară, regele şi înţeleptul său se plimbau pe bastioanele cetăţii, când deodată înţeleptul strigă: "Iată, iată omul care se asemănă cel mai mult cu măria ta". Şi spunând acestea, a arătat spre un cerşetor olog, ghebos, murdar şi îmbrăcat în zdrenţe. "Dar cum este posibil" protestă regele, "între noi doi există un abis".
"Un om care trebuie să moară, insistă înţeleptul, seamănă doar cu cel mai sărac, cel mai dizgraţiat din cetate. Repede, schimbaţi pentru o zi hainele măriei tale cu ale lui, pune-l pe el pe tron şi vei fi salvat!"
Dar regele nu a vrut să recunoască de loc că seamănă cu acel cerşetor. Se întoarse în palatul regal, îmbufnat şi nervos, şi în aceeaşi seară a murit, cu coroana pe cap şi sceptrul în mână.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Cultura noastră ne-a obişnuit să trăim în competiţie, să luptăm pentru primele locuri, să căutăm profit din orice, să trăim în concurenţă până la eliminarea celui care este perceput ca adversar, să fim agili în a nu plăti ceea ce datorăm celuilalt. De multe ori ne asemănăm cu regele din istoria ascultată, sacrificând de dragul primului loc, de dragul puterii, sănătate, familia, prietenia persoanelor apropiate, şi câte odată chiar şi credinţa şi pe Dumnezeu. Cuvântul Domnului însă ne învaţă cu totul altceva. Mesajul adus de Isus reprezintă o adevărată revoluţie, o alternativă pentru "modele" noastre: orgoliul şi autosuficienţa sunt înaintea lui Dumnezeu negarea adevăratei înţelepciuni, pe care textele biblice de astăzi ne invită în schimb să o primim şi să o practicăm.
Cuvântul lui Dumnezeu proclamat astăzi poate să fie pentru noi o călăuză spre adevărata umilinţă: în evanghelie Isus ne invită să alegem ultimul loc pentru a ne pune în slujirea celui care trăieşte în suferinţă şi lipsă. Ne descoperă că adevărata iubire stă în a-ţi dărui propria viaţă; omul se află în adevărul lui Cristos atunci când judecă propria conduită, propriul mod de a acţiona, nu după criteriile succesului, dar după binele de care a fost capabil.
Conştiinţa propriei limite este condiţia pentru a ne apropia de adevărata înţelepciune, pentru a găsi har înaintea lui Dumnezeu şi pentru a-l glorifica cu viaţa noastră: este învăţătura care ne vine din prima lectură. Înţeleptul Sirah ne îndeamnă: "Împlineşte-ţi cu blândeţe lucrările tale şi vei fi iubit...! Cu cât eşti mai mare, cu atât mai mult să te umileşti şi vei afla har înaintea Domnului!"
Este un drum deloc uşor de parcurs, un drum care conduce spre cetatea Dumnezeului celui viu, un drum care are mereu nevoie de medieri şi mai ales, aşa cum ne îndeamnă autorul Scrisorii către Evrei în cea dea doua lectură, are nevoie de mijlocitorul noii alianţe, de Isus Cristos.
Evanghelia de astăzi îl prezintă invitat la un prânz, un prânz de sâmbătă; un prânz solemn. Lui Isus îi plăceau banchetele, mesele solemne, şi le-a folosit de multe ori ca simbol al fraternităţii dar şi ca amvon de unde îl vestea pe Dumnezeu şi lumea nouă pe care dorea să o construiască. Cu toate acestea, a-l invita la masă, presupunea un mare risc, riscul unor cuvinte sau gesturi capabile să dea peste cap prânzul şi să îi pună în criză toţi cei prezenţi.
Şi iată că în casa unui cap al fariseilor, le-a spus o parabolă, văzând cum alegeau primele locuri. Evanghelistul subliniază cum intrarea în sala prânzului era intrarea într-un climat de competiţie. Isus observă cum sensul prânzului, care este împărtăşire, comuniune, se dizolvă în invidii şi resentimente.
Acestea sunt premisele care stau la baza învăţăturii de astăzi: "Când eşti invitat de cineva... mergi şi aşază-te pe ultimul loc", nu neapărat din umilinţă, nu din modestie, dar pentru a crea fraternitate, pentru a-i spune celuilalt: mai întâi tu, apoi eu; tu eşti mai important decât mine; mă aşez pe ultimul loc nu pentru că nu aş valora nimic, dar pentru ca tu, frate, să fii servit mai întâi şi mai bine. Ultimul loc nu este o condamnare, este locul lui Dumnezeu, care a venit nu pentru a fi slujit, ci pentru a sluji. Mă aşez pe ultimul loc nu dintr-o umilinţă gheboasă, dar pentru a răsturna, pentru a revoluţiona scara valorilor pe care se bazează convieţuirea noastră şi pentru a trasa un alt mod ne a locui pământul.
"Iar celui care l-a invitat i-a spus: «Când dai un prânz sau un ospăţ, nu-i invita pe prieteni, nici pe fraţi, nici rudele, nici vecinii bogaţi»"; sunt legăturile normale care garantează eternul echilibrul dintre a da şi a primi, care asigură apărarea bunurilor şi a intereselor grupului tău; sunt legături care ţin împreună o lume care se apără şi încearcă să se protejeze, care urmează legea îngustă a reciprocităţii şi a schimbului, şi care nu creează comuniune adevărată.
Nu-i invita aşadar, pe prieteni, nici pe fraţi, nici rudele, nici vecinii bogaţi; frumoase aceste patru trepte ale inimii, patru segmente al cercului cald al afectelor, al fericitei geografii a inimii (prieteni, fraţi, rude, vecini); nu îi invita, pentru că apoi şi ei te vor invita iar cercul se închide într-o eternă iluzie a echilibrului dintre a da şi a primi.
Însă există lângă noi o altă lume, care ne priveşte: când dai o masă invită-i pe cei săraci, infirmi, şchiopi, orbi. Primeşte-i pe cei pe care nimeni nu îi primeşte, creează comuniune cu cel care este exclus de la comuniune, dăruieşte fără a primi înapoi, oferă, chiar cu preţul pierderii, celor care au cu adevărat nevoie şi nu pot să îţi restituie nimic. Isus are un vis: o lume în care nimeni să nu fie exclus, o cetate care trebuie construită plecând de la periferie, de la cei din urmă, de la oamenii care îndură o viaţă amară, aşa cum ne îndeamnă papa Francisc.
Invită-i aşadar pe cei săraci, pe infirmi, pe şchiopi şi pe orbi. Iată noile patru trepte, cele care te conduc dincolo de cercul sângelui, dincolo de bucuria reciprocităţii, care ne deschid spre ceea ce este de negândit, spre istorii ulterioare de viaţă. Invită aceşti stranii comeseni, nu pentru că tu ai nevoie de ei, cum ai nevoie de prieteni, de fraţi, de rude... ci pentru că ei au nevoie de tine.
Va fi oare un prânz trist pentru noi? Dar pentru ei va fi un prânz fericit. "Şi vei fi fericit, pentru că ei nu au cu ce să te răsplătească". Şi tu vei fi fericit. Pentru că bucuria cea mai mare este aceea care porneşte de la tine şi pe care o reprimeşti înmulţită de pe chipul celuilalt.
Şi vom fi fericiţi pentru că acţionăm cum acţionează Dumnezeu.
Vom fi fericiţi, vom găsi bucuria şi sensul deplin al vieţii în a face lucrurile nu din interes, dar din generozitate. Este legea vieţii: pentru a se simţi cu adevărat bine omul trebuie să ofere, iubind primul, în pierdere, fără a primi nimic în schimb.
Vom fi fericiţi, pentru că Dumnezeu dăruieşte fericire celui care împărtăşeşte iubire.
Vom fi fericiţi, pentru că recompensa darului nu este ceea ce primeşti în schimb, dar fericirea celuilalt, viaţa care reînvie în jurul nostru.
Vom fi fericiţi, pentru că există mai multă bucurie în a da decât în a primi. Aceasta este divina evanghelie, vestea cea bună pe care o primim de la Dumnezeu şi nu de la oameni, care dărâmă logica profitului.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Dumnezeul paradoxurilor, Dumnezeul Exodului şi al lui Iob, Dumnezeul crucii, este şi astăzi în acţiune. Iubirea pe care o primim de la el ne umple viaţa. Dar trebuie să o transmitem mai departe, prin fapte concrete. Căci doar iubirea este cea care nu caută recompensa, doar caritatea poate să umple de speranţă pe cei vii, de viaţă pe cei care trăiesc, doar iubirea umple marele gol care există în lume şi în inimi. Aşa să ne ajute Dumnezeu. Amin.
