Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Dacă duminica trecută Mântuitorul Isus ne vorbea despre poarta cea strâmtă prin care trebuie să ne străduim să trecem pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu, în această duminică a 22-a de peste an, Domnul Cristos ne arată şi modalităţile concrete pentru a nu eşua în acest efort: sunt cele două virtuţi pe care ni le-a înfăţişat evanghelia care tocmai a fost proclamată: umilinţa şi iubirea dezinteresată, gratuită.
Evanghelistul Luca ni-l prezintă pe Isus care, fiind invitat la masă de unul dintre capii fariseilor, observă cum invitaţii se grăbeau să-şi aleagă locurile dintâi. Este probabil o scenă destul de familiară pentru noi toţi, chiar dacă, din cauza educaţiei, nu am fost noi protagonişti în prima persoană. Şi totuşi trebuie să recunoaştem că este o atitudine des întâlnită în viaţa de toate zilele şi care dezvăluie o tendinţă înrădăcinată în inima fiecăruia dintre noi: fiecare caută primul loc în atenţia celorlalţi, fiecare doreşte să stea cât mai sus posibil şi să fie superior celorlalţi. Şi cum bine ştim nu e vorba numai de a căuta scaunul cel mai comod sau cel din primul rând. Se poate alege primul loc chiar dacă ne aşezăm în ultimul rând sau pe ultimul scaun, pentru că alegerea primului loc priveşte în primul rând inima omului, nu scaunul ales. Într-adevăr, în viziunea evanghelică, a alege primele locuri înseamnă a se pune pe sine înaintea a toate, a pretinde de a fi slujit şi onorat mai mult decât alţii, a avea dorinţa de a fi mereu în centrul atenţiei. Înţelegem, astfel, bine că nu e vorba despre o problemă de scaune, ci de un stil de viaţă.
Dar Mântuitorul Isus nu vrea ca discipolii săi să fie caracterizaţi de acest comportament. Acesta nu ajută la nimic, ci, dimpotrivă, este dăunător, pentru că ne transformă în concurenţi şi inamici ai altora, condamnându-ne, astfel, la o viaţă plină de invidie, nelinişte şi abuzuri de tot felul.
Aşadar, sfatul lui Isus de a alege locurile din urmă pentru a fi mai apoi invitaţi în faţă, nu se reduce la o regulă de bune maniere pentru a nu face o figură urâtă în faţa celorlalţi. Mântuitorul ne arată care este stilul de viaţă ce trebuie ales de discipolii săi pentru a fi vrednici de împărăţia cerurilor şi face acest lucru printr-o afirmaţie solemnă: "Cine se înalţă va fi umilit, iar cine se umileşte va fi înălţat!"
Dumnezeu, aşadar, îi exclude din împărăţia sa pe aceia care se cred drepţi şi care îşi flutură în faţa celorlalţi izbânda de a fi ocupat primele scaune. În schimb Dumnezeu îi primeşte pe cei umili, care se recunosc nedemni de darurile dumnezeieşti.
Isus ne sugerează că e mai bine să-i lăsăm Stăpânului, adică lui Dumnezeu, rolul de a distribui locurile din împărăţia sa şi, astfel, ne propune un comportament caracterizat de virtutea umilinţei. Pe această lungime de undă se află de altfel şi prima lectură luată din Cartea lui Ben Sirah, care recomandă practicarea umilinţei pentru a creşte în faţa lui Dumnezeu, pentru a fi destinatarii bunăvoinţei sale:
"Cu cât eşti mai mare, cu atât să te umileşti mai mult şi vei afla har înaintea Domnului!"
Dar ce înseamnă, de fapt, a se umili?
Un autor spiritual (Evdokimov) spunea: "Umilinţa este arta de a fi exact la locul tău", adică la locul creaturii care ştie că nu merită nimic din darurile pe care le-a primit de la Dumnezeu. A fi umili, nu înseamnă, aşadar, a ne desconsidera mereu, nici a îngropa propriile talente, sau a fi lipsiţi de o sănătoasă stimă faţă de propria persoană. Este mai degrabă un moment în care recunoaştem adevărul fiinţei noastre, dependenţa noastră de Dumnezeu, adevăr în faţa căruia devine ridicolă orice încercare de a ne aroga drepturi sau locuri privilegiate. A deveni umili înseamnă a ne elibera de dorinţa exagerată de stimă umană şi a ne da seama că fiecare dintre noi are numai acea valoare pe care i-o dă Dumnezeu. Nici un titlu, nici un scaun şi nici o stimă umană nu poate să adauge ceva, la fel cum nici un dispreţ sau nici o calomnie nu poate să ne sustragă ceva din această valoare. Adevărata umilinţă este acest adevăr, această seninătate interioară. Parohul de Ars, Ioan Maria Vianney, ne oferă următoarea mărturie: "Am primit două scrisori de aceeaşi valoare pentru mine: într-una se scrie că sunt un mare sfânt, iar în cealaltă că sunt un ipocrit şi un impostor. Prima scrisoare nu îmi dă nimic, iar a doua nu îmi ia nimic: în faţa lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt şi nimic mai mult!"
Umilinţa este o virtute de asumat pentru noi toţi, ucenicii lui Isus, dar în acelaşi timp este şi un dar pe care trebuie să-l implorăm mereu de la Mântuitorul Isus, care e blând şi smerit cu inima. Isus a fost cel care a împlinit primul cu viaţa sa adevărul afirmaţiei din evanghelia din această duminică: "Cine se umileşte va fi înălţat". Ne aducem bine aminte, cum la Cina cea de Taină, când apostolii se certau pentru primele locuri, Isus s-a încins cu un ştergar pentru a le spăla picioarele şi le-a spus: "Cel mai mare dintre voi să devină ca acela mai tânăr, iar cel care conduce, ca acela care slujeşte. Căci cine e mai mare? Cel care stă la masă sau cel care serveşte? Oare nu cel care stă la masă? Însă eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujeşte" (Lc 22, 26-27).
Însăşi moartea pe cruce a fost momentul maxim al umilirii sale, urmat însă de exaltarea de care a avut parte prin înviere.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători, a doua virtute este indicată de Isus prin sfatul de a oferi masa nu atât rudelor sau celor care pot să invite la rândul lor, ci acelora care nu pot să ne răsplătească: "Când dai un ospăţ, invită-i pe cei săraci, pe schilozi, pe şchiopi şi pe orbi. Atunci ferice de tine, căci ei nu au cu ce să-ţi răsplătească şi îţi vei primi răsplata la învierea celor drepţi". Este vorba de o dimensiune esenţială a iubirii: gratuitatea, iubirea dezinteresată.
Este o obişnuinţă răspândită aceea de a stabili relaţii cu persoanele de acelaşi nivel social. La fel între rude şi prieteni este în vigoare legea reciprocităţii fondată pe legăturile de sânge sau afective. Dacă invitaţiile sunt motivate de dorinţa de reciprocitate, adică de un calcul interesat, din acest cerc sunt însă excluşi săracii şi dezavantajaţii societăţii pentru că ei nu se pot revanşa. În asemenea cazuri lipseşte dimensiunea fundamentală a iubirii: gratuitatea.
Cu siguranţă nu era intenţia Domnului Isus aceea de a condamna mesele între rude sau prieteni, căci Mântuitorul însuşi împărtăşea de multe ori masa cu prietenii şi discipolii săi. Ceea ce dezaprobă Isus, este excluderea sistematică a celor nevoiaşi şi marginalizaţi. Introduce, astfel, în relaţia dintre persoane o noutate neaşteptată: iubirea care nu calculează şi nu se lasă sufocată de mentalitatea comercialistă care dăruieşte numai în măsura în care primeşte, o iubire care dăruieşte gratis şi elimină, astfel, discriminarea între oameni. Cu alte cuvinte Isus ar dori să ne spună:
"Nu invita mai ales persoane de acelaşi rang cu al tău, ci mai degrabă pe săraci, căci aceştia nu vor fi în stare să te răsplătească. Alege gratuitatea în schimbul calculelor interesate şi oportuniste". Într-adevăr, dacă vom ajuta un sărac, dacă vom face o vizită unui bătrân sau vom fi alături de un muribund, dacă vom face o favoare unui necunoscut, cu siguranţă nu vom primi imediat răsplata însă Isus ne asigură că va fi ferice de noi, pentru că însuşi Dumnezeu ne va răsplăti în ziua învierii celor drepţi.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători, nimănui dintre noi nu poate să-i scape actualitatea acestei învăţături în cadrul societăţii noastre, unde parcă la orice nivel (interpersonal, local, naţional sau mondial) se caută cu înverşunare obţinerea şi păstrarea primului loc. Trăim într-o societate unde propriul interes a devenit cel mai mare bine în faţa căruia orice altă valoare este brutal sacrificată. Într-o astfel de lume atât de grav bolnavă de egoism şi de indiferenţă, Isus lansează terapia umilinţei, adică a iubirii care slujeşte pe ceilalţi şi a gratuităţii, a iubirii care se oferă fără calcule interesate. Mesajul duminicii de astăzi ne invită în mod presant la o astfel de viaţă: umilă şi dezinteresată.
Scopul acestei alegeri de viaţă ne este într-un mod minunat înfăţişat de lectura a doua luată din Scrisoarea către Evrei: este apropierea de Dumnezeu, comuniunea cu el: "Voi însă v-aţi apropiat de muntele Sionului şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul ceresc, de miile de îngeri în mare sărbătoare şi de comunitatea primilor născuţi ale căror nume sunt scrise în ceruri".
Acest stil de viaţă, caracterizat de umilinţă şi gratuitate îşi are izvorul în sfânta Euharistie. În timpul sfintei jertfe umilinţa lui Cristos atinge un nivel atât de profund încât îl face să se ascundă sub semnul pâinii şi al vinului care sunt dăruite în mod gratuit tuturor, fără nici un fel de distincţie, pentru a ne apropia cât mai mult de "Dumnezeu, judecătorul a toată omenirea". Să-i mulţumim Domnului pentru această lecţie de iubire autentică pe care ne-o oferă prin sfânta Euharistie şi să continuăm celebrarea acestei sfinte Liturghii implorând de la bunătatea sa harul unei vieţi semnate de umilinţă şi gratuitate. Amin.
