Neh 8,2-4a.5-6.8-10; Ps 18; 1Cor 12,12-30 (1Cor 12,12-14.27); Lc 1,1-4;4,14-21

Lăudat să fie Isus Cristos!

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Luca, începând să scrie evanghelia sa, vrea să o dedice unui personaj cu numele Teofil. Este oare un personaj adevărat sau un personaj simbolic? Teofil este un cuvânt grecesc, care înseamnă "iubitor de Dumnezeu". Lumea este plină de "teofili", de căutători ai feţei lui Dumnezeu. Sfântul apostol Paul, sosind la Atena, va găsi un monument dedicat "dumnezeului necunoscut".

Luca, discipol al lui Paul, pare că se adresează tuturor acelora care sunt în căutarea acestui Dumnezeu necunoscut, pentru a le spune că faţa acestui Dumnezeu ne-a fost revelată în Isus Cristos. Şi sfântul Luca se preocupă imediat să-l situeze pe Isus într-un context istoric şi geografic precis, tocmai pentru a-l scoate din acea dimensiune care nu poate fi definită, dimensiunea mitului, şi pentru a-l reda istoriei complete a oamenilor. Sfântul Luca nu spune tipicul "A fost odată" din poveşti, ci spune "În timpul lui Irod, regele Iudeii", contextul istoric precis. Isus are o patrie precisă, aşa încât nu se poate vorbi despre el decât numindu-l "Isus din Nazaret". Chiar la Nazaret, în Galileea, satul necunoscut unde a crescut, Isus îşi începe predica, pentru a vesti noutatea lui Dumnezeu, o noutate care locuieşte în el.

Oare pentru ce acest început, pornind din Galileea? Galileea era considerată de iudei o regiune eretică, un ţinut al ereticilor. Se spunea în acea vreme: tot ceea ce nu este iudeu, este eretic. Şi de ce oare de la Nazaret, din care conform tradiţiei nu putea să iasă nimic bun? Dacă ar fi fost un om al puterii, un om care să îndrăgească puterea, Isus ar fi putut alege Ierusalimul, pentru a da rezonanţă cuvintelor sale. Însă, Isus, vrea să fie mai degrabă de partea celor care sunt lipsiţi de putere, celor care sunt constrânşi la tot soiul de umiliri, de samavolnicii. De aceea, începe activitatea publică în Galileea şi în sinagoga din Nazaret. Acolo, îşi aplică sieşi textul din Isaia. A fost trimis pentru a vesti un an jubiliar din partea Domnului, un an de har, un an de eliberare pentru pământ şi pentru toţi oamenii.

Cui îi este adresată această veste a lui Isus? Săracilor, prizonierilor şi celor asupriţi, celor care suferă de orbire fizică şi celor care suferă de orbire morală. Este interesant de observat că, la un moment dat, citându-l pe Isaia profetul, Isus trunchiază textul înainte de versetul care spune: "O zi de răzbunare a Dumnezeului nostru". Ioan Botezătorul, în locul lui Isus, s-ar fi oprit mai ales asupra acestui verset ameninţător, pentru că în predica sa Ioan Botezătorul iubea să apeleze la un Dumnezeu răzbunător. În schimb, Isus nu se simte trimis să vestească răzbunarea lui Dumnezeu, ci promisiunea unei noi naşteri. Din cauza acestei veşti, în adunarea de la Nazaret, se creează o emoţie profundă, aşa încât, cum spune evanghelia, "ochii tuturor erau îndreptaţi asupra lui". E vorba de un fapt cu adevărat extraordinar. Credeau ei că-l cunosc bine pe Isus, pe care l-au văzut crescând sub ochii lor, la Nazaret. Şi acum ei îşi dau seama că e vorba de un personaj nou, de unul care s-a schimbat, unul care are o forţă morală nebănuită. Sigur, ar putea să-l mai numească "fiul tâmplarului", însă trebuie să recunoască imediat că orice indicaţie la trecutul său ar fi prea, să spunem, reductivă, în comparaţie cu noutatea pe care o proclamă Isus.

Cum se explică, oare, misterul care îl învăluie pe Isus, misterul care îl învesteşte pe Isus cu o autoritate pe care nimeni n-ar fi putut să o recunoască în el mai înainte? Posibilitatea de a intra în acest mister ne este dată de textul lui Luca, acolo unde se citeşte că "Isus s-a întors în Galileea cu puterea Duhului Sfânt". Dacă s-ar fi întors cu un titlu academic, obţinut în cea mai prestigioasă şcoală rabinică, n-ar fi lăsat în ascultătorii săi aceeaşi impresie pe care reuşeşte să o obţină prezentându-se cu aparenţele acestea umile, de odinioară. Nu faptul de a fi citit multe cărţi dă forţă cuvântului profetic, ci faptul că ia trup în tine cuvântul pe care îl asculţi sau îl citeşti. Dacă Isus reuşeşte să provoace în sinagogă o mare emoţie, este pentru că el nu se limitează să citească şi să comenteze acel text, pe care cei prezenţi probabil că-l auziseră de mai multe ori înainte. Acel text Isus îl citeşte legându-l strâns de persoana sa. Şi este un amănunt semnificativ: "Isus, după ce a citit, a închis cartea şi a dat-o slujitorului". Dacă cuvântul acela profetic s-a întrupat în el, nu mai este nevoie să-l citească în acel sul din sinagogă, acea carte.

Despre unii sfinţi se povesteşte că deschizând la întâmplare evanghelia, căutau în primul verset pe care le cădeau ochii, un cuvânt personal, pe care Domnul - aşa credeau ei - l-a rezervat fiecăruia dintre ei. Este adevărat, când se deschide evanghelia, întotdeauna există o frază sau un cuvânt care pare că a fost spus chiar pentru noi, în raport cu situaţia în care ne aflăm. Însă, cuvântul pe care îl căutăm îl putem citi ţinând ochii îndreptaţi spre Isus. Dacă am fi capabili, contemplând astăzi dulceaţa şi forţa privirii lui Isus, dacă am fi capabili să simţim pasiunea care arde în inima sa, am fi gata să ascultăm un apel pe care Dumnezeu vrea să-l adreseze lui Teofil, lui Teofil care este în noi. Şi mesajul ar fi acesta: Dacă vrei să-l iubeşti pe Dumnezeu, încearcă să te apropii de săraci, de cei asupriţi, de cei care în vreun fel se simt prizonieri în situaţii dificile şi umilitoare. Şi du tuturor acest mesaj de speranţă: Dumnezeu este aproape şi te iubeşte. Însă acest cuvânt, pentru ca să fie credibil, trebuie să fie mărturisit cu gesturi de iubire. Atunci nu vei mai avea nevoie nici măcar să vorbeşti, ci toată fiinţa ta, chiar tăcerea ta va deveni cuvânt.

Lăudat să fie Isus Cristos!

Descarcă audio