Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
În duminicile Postului Mare care ne-au mai rămas până la sărbătoarea Paştelui, Isus ne adresează cu insistenţă unul şi acelaşi mesaj: convertiţi-vă, renunţaţi la păcatele voastre, întoarceţi-vă la Dumnezeu care este bun şi vă iartă. Astfel duminica viitoare vom asculta parabola fiului risipitor care renunţă la viaţa sa păcătoasă şi se întoarce la tatăl său care-l primeşte cu braţele deschise şi dă un ospăţ în cinstea lui. Peste două duminici vom asculta istoria iertării femeii prinse în adulter pe care Isus o iartă, o scapă de la pedeapsa lapidării şi o îndeamnă să nu mai păcătuiască. Astăzi am ascultat parabola scurtă dar plină de învăţăminte a smochinului neroditor.
Evanghelistul prefaţează această parabolă cu două întâmplări tragice care se petrecuseră nu demult şi în urma cărora mai mulţi oameni nevinovaţi îşi pierduseră viaţa. Este vorba despre un grup de evrei din regiunea Galileei care venind la templu pentru a oferi jertfele prescrise de lege, au fost implicaţi într-un act de revoltă împotriva romanilor. Pilat, recunoscut pentru cruzimea şi intransigenţa sa, nu a tolerat această tentativă de revoltă şi a ordonat înăbuşirea ei în sânge chiar pe locul unde ea a avut loc, adică în templu. O faptă brutală şi sacrilegă, o ofensă adusă lui Dumnezeu, o provocare adresată poporului israelit care considera templul ca fiind casa sfântă a lui Dumnezeu. Întrebarea era pentru ce Dumnezeu a permis o astfel de nenorocire? Fariseii aveau un unic răspuns. Ei afirmau că nu există pedeapsă fără vină. Aşadar, dacă acei galileeni au murit măcelăriţi de săbiile romanilor, înseamnă că erau plini de păcate şi Dumnezeu i-a pedepsit. Dar cum să accepţi o astfel de explicaţie? Păcătosul în acest caz era Pilat iar criminalii erau soldaţii romani. Prezentându-i lui Isus această situaţie toţi se aşteptau ca el să condamne nelegiuirile săvârşite de invadatorii romani. În faţa unei astfel de crime nu poţi să îndemni la răbdare şi iertare.
Ca de obicei, însă, Isus îşi surprinde interlocutorii agitaţi şi gata de răzbunare şi le răspunde calm, fără a lăsa să-i scape cuvinte şi sentinţe necontrolate. Înainte de toate exclude orice relaţie între moartea acestor oameni şi eventualele lor păcate. Ei nu au murit pentru că ar fi fost mai păcătoşi decât alţii. Apoi, îi invită pe toţi să tragă o învăţătură din groaznicul eveniment: această tragedie, spune Isus, este o chemare la convertire. Şi pentru a clarifica şi mai mult aceasta, Isus le aminteşte o altă întâmplare tristă: moartea a 18 persoane peste care s-a dărâmat un turn. Acestea nu au fost mai păcătoase decât altele; ceea ce s-a întâmplat a fost o nenorocire şi nu o urgie trimisă de Dumnezeu pentru a-i pedepsi pe acei oameni. În locul lor puteau fi foarte bine alţii. Cei care aşteptau ca Isus să se folosească de această ocazie şi să declare un război sfânt împotriva romanilor au rămas deziluzionaţi. Isus le spune că răzbunarea şi violenţa nu sunt sentimentele lui Dumnezeu, ele nu rezolvă problema. Adevăratele revoluţii nu sunt cele care se petrec în stradă şi care produc vărsare de sânge dar acelea care au loc în inimă şi produc convertirea, întoarcerea la Dumnezeu. Situaţia unui popor nu se modifică în bine schimbând un guvern cu altul, un conducător cu altul, ci schimbând mentalitatea, modul de a gândi. Iată de ce Isus nu aderă la răbufnirea colectivă împotriva lui Pilat ci le strigă tuturor: convertiţi-vă! Numai oamenii noi cu o inimă nouă pot construi o lume nou, mai bună decât cea în care trăim.
Chemarea lui Isus este la fel de actuală şi astăzi. În faţa nenorocirilor şi a tragediilor personale sau comunitare, a morţii şi a suferinţei fără leac, ridicăm vocea către Dumnezeu şi îi reproşăm: "Cum poţi, Doamne, să permiţi aşa ceva? De ce nu intervii pentru a pune capăt sărăciei, bolilor şi nedreptăţii?". Iar Dumnezeu ne răspunde prin vocea Fiului său: "Convertiţi-vă!". De altfel, ce tupeu avem noi să-i cerem lui Dumnezeu să intervină? L-am scos pe Dumnezeu din şcolile noastre, din spitalele noastre, din guvernul nostru ba chiar din casele noastre; încălcăm sistematic poruncile lui şi alegem din învăţătura lui numai ceea ce ne convine; îi cerem cu insistenţă să-i aducă el pe drumul cel bun pe copiii noştri pe care noi nu am ştiut sau nu am vrut să-i aducem pe drumul care poartă spre Biserică. Vrem oare cu adevărat să facă dreptate şi în cazul nostru? Nu este oare mai bine să ascultăm de vocea lui Isus care lasă de o parte trecutul întunecat şi îndreptându-ne privirile spre viitor ne îndeamnă: convertiţi-vă!
Când trebuie să ne convertim? Pentru a răspunde la această întrebare Isus ne povesteşte parabola smochinului neroditor. Stăpânul vine să caute fructe în copacul său şi negăsindu-le se decide să-l taie pentru a nu umbri degeaba pământul. Grădinarul însă intervine pe lângă stăpân pentru acest pom neroditor şi obţine încă un an de graţie. Mesajul parabolei este clar: din partea celor care au ascultat mesajul evanghelic, Dumnezeu aşteaptă fructe delicioase, aşteaptă o recoltă îmbelşugată. Stăpânul din parabolă nu spune că pomul era uscat, dar nu era mulţumit să vadă în el numai frunze şi flori, voia să vadă fructe, voia să vadă roade. Dumnezeu nu vrea de la noi numai o aparenţă de creştin, numai împlinirea unor practici religioase externe; el vrea ca aceste practici să fie însoţite de fapte creştineşti. şi aşa cum floarea unui pom se transformă în fruct, la fel rugăciunea creştinului trebuie să se transforme în fapte de bunătate, de răbdare, de iertare, de generozitate, de milostenie trupească şi sufletească, aşa cum ne îndeamnă şi Biserica în acest an sfânt al milostivirii.
Deci, când trebuie să ne convertim? Răbdarea lui Dumnezeu nu trebuie înţeleasă ca indiferenţă în faţa păcatului nostru, nu trebuie înţeleasă ca o aprobare a neglijenţei, a dezinteresului, a superficialităţii noastre. Parabola smochinului este o chemare de a considera acest Post Mare ca un "nou an" pe care Dumnezeu ni-l acordă pentru a aduce rod. Aşadar "acum este momentul potrivit, acum este ziua mântuirii" (2Cor 6,2).
Mons. Benone Farcaş
