Stimaţi radioascultători, iubiţi credincioşi,
Evanghelia de astăzi abordează o problemă care a frământat şi frământă atât pe credincioşi cât şi pe cei cu mai puţină credinţă: cum pot fi interpretate evenimentele tragice care-i lovesc pe oameni? Un turn se prăbuşeşte şi mai mulţi oameni sunt ucişi... Pilat dă ordin şi un grup de galileeni sunt masacraţi, iar sângele lor este amestecat cu sângele jertfelor! Şi întrebarea firească: unde era Dumnezeu în acele momente? De ce Dumnezeu permite asemenea tragedii, asemenea suferinţe? Nu ne regăsim în asemenea întrebări, într-o asemenea atitudine? De câte ori în momentele noastre de suferinţă nu ridicăm ochii spre cer şi întrebăm: De ce, Doamne? Unde eşti, Doamne?
Pentru contemporanii lui Isus exista convingerea că suferinţa, nenorocirile sunt provocate de păcatul omului: nu există moarte fără păcat, nu există suferinţă fără vină - spuneau rabinii!
Isus nu confirmă această convingere, nici nu dă o explicaţie, ci propune ascultătorilor săi un alt mod de a gândi şi de a trăi: "Credeţi voi că cei optsprezece peste care s-a prăbuşit turnul din Siloe şi i-a omorât erau mai vinovaţi decât ceilalţi locuitori din Ierusalim? Eu vă spun că nu!" Nimeni nu are dreptul să judece şi să-i împartă pe oameni în buni şi răi, în vinovaţi şi nevinovaţi, în funcţie de binele sau nenorocirile care vin peste ei! "I-a bătut Dumnezeu" - spunem noi uneori văzând ceea ce se întâmplă... Dumnezeu bate? Dumnezeu loveşte, Dumnezeu se răzbună? Nu, ne spune Cristos, Dumnezeu este viticultorul din parabola de astăzi care are răbdare, care oferă iubirea şi ajutorul său chiar şi atunci când ani la rând nu vin roadele aşteptate. Şi cred că aici este primul pas în convertirea pe care ne-o cere Cristos: dacă nu vă întoarceţi... A te converti, a te întoarce, înseamnă înainte de toate a-ţi schimba propria privire şi gândire cu privire la Dumnezeu, a înţelege că Dumnezeu este un Dumnezeu iubitor, îndurător, răbdător, a nu-l culpabiliza pentru suferinţele şi necazurile ce vin asupra noastră. A te converti înseamnă a te lăsa cuprins de misterul lui Dumnezeu aşa cum Moise s-a lăsat cuprins de focul rugului aprins, semn al prezenţei şi al acţiunii divine.
În momentul în care îl priveşti şi îl înţelegi astfel pe Dumnezeu vei înţelege şi faptul că de el nu te poţi apropia oricum, că trebuie să-ţi scoţi sandalele pline de praful înstrăinării, că trebuie să te converteşti, să te întorci la el.
Vreau să fac câteva precizări:
Convertirea este un angajament zilnic, obositor, dureros uneori, pentru că slăbiciunea şi păcatul fac parte din viaţa noastră, pentru că suntem în permanenţă marcaţi de un dezechilibru între suflet şi trup, pentru că purtăm în noi rănile şi urmările unor păcate care poate ne-au stăpânit mult timp, pentru că aproape niciodată nu suntem acolo unde ar trebui să fim, nu suntem acolo unde este Dumnezeu.
A ne converti înseamnă a ne da seama că nu suntem la locul nostru, că nu suntem acolo unde ar trebui să fim, că nu suntem ceea ce ar trebui să fim, că logica noastră, modul nostru de a gândi nu corespund cu modul în care Dumnezeu gândeşte... Deci nu este vorba de o mică reparaţie, o retuşare de suprafaţă, o schimbare neînsemnată care durează o zi două... Convertirea, întoarcerea la Dumnezeu trebuie să fie radicală, convinsă, odată pentru totdeauna! Adică eu privesc în sufletul meu, descopăr prăpastia dintre mine şi Dumnezeu şi-mi spun: Doamne aşa nu se mai poate, "mă voi ridica şi mă voi duce la tatăl meu", trebuie să o rup cu trecutul, odată pentru totdeauna!
A ne converti înseamnă a trece de partea lui Dumnezeu... şi nu a încerca să-l trecem pe Dumnezeu de partea noastră! Există de multe ori această tendinţă de a-l "adapta" pe Dumnezeu la modul nostru de a gândi, la mentalităţile noastre, la formulele noastre, la comportamentul nostru... Convertire înseamnă să-l laşi pe Dumnezeu să-ţi vorbească, să-l laşi pe Dumnezeu să te judece acum când ai posibilitatea iertării şi a vindecării, să accepţi normele de viaţă care vin din cuvântul lui Dumnezeu.
Convertirea înseamnă un nou mod de a gândi deci este o schimbare interioară a modului de a-ţi concepe viaţa, de a-ţi gândi activitatea, este o schimbare a inimii... Să nu confundăm convertirea cu faptele exterioare, cu gesturile spectaculare... "Sfâşiaţi-vă inima şi nu hainele" - ne spune Dumnezeu prin glasul profetului.
Care sunt paşii pe care trebuie să-i facem în îndreptarea noastră, în convertire?
Primul pas este să acceptăm condiţia noastră de păcătoşi, adică eu faţă în faţă cu Dumnezeu, îmi recunosc vinovăţia, recunosc că sunt departe de ceea ce ar trebui să fiu, recunosc că viaţa mea lasă mult de dorit, recunosc şi simt povara păcatelor mele, recunosc că am nevoie de iertarea şi îndurarea lui Dumnezeu. Recunosc şi accept condiţia mea de om păcătos, dar nu ca pe o normalitate, ca pe un ceva care nu este "cine ştie ce"...
Până nu ne vom da seama că păcatul nu este o glumă, nu este ceva uşor, până nu vom recunoaşte că fără Dumnezeu nu suntem nimic, până nu recunoaştem că suntem vinovaţi şi că numai Dumnezeu ne poate ierta şi vindeca, până nu vom striga "ai milă de mine Dumnezeule, după marea ta bunătate şi după mulţimea îndurărilor tale şterge fărădelegea mea", nu vom avea iertare...
Al doilea pas pe calea convertirii este să avem încredere în mila şi bunătatea lui Dumnezeu care ne iubeşte aşa cum suntem şi care ne primeşte indiferent cu ce povară sufletească ne întoarcem la el. De atâtea ori, Isus, în evanghelii, ne arată grija şi iubirea sa pentru cei păcătoşi, pentru că "nu cei sănătoşi au nevoie de medic, dar cei bolnavi", pentru că - spune Isus - "nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi", pentru că "în ceruri este mai mare bucurie pentru un păcătos care se întoarce decât pentru 99 de drepţi care nu au nevoie de pocăinţă", pentru că din înaltul crucii, atârnat între cer şi pământ, Isus strigă: "Tată iartă-i căci nu ştiu ce fac!" Oricât de mare ar fi vinovăţia noastră, oricât de mari ar fi păcatele noastre, oricât ne-ar condamna inima noastră, "Dumnezeu este mai mare decât inima noastră" şi la el putem găsi îndurare şi milă.
Al treilea pas: iertarea şi refacerea comuniunii cu Dumnezeu impune un nou tip de raport, de comportament cu ceilalţi... Nu pot să am parte de iertare, fără să acord această iertare celor care mi-au greşit, nu mă pot bucura de iertarea şi prietenia lui Dumnezeu, atâta timp cât în inima mea mai este loc pentru ură, aversiune, neînţelegere. Iubirea lui Dumnezeu, îndurarea sa, mă obligă, dar îmi dă şi capacitatea să descopăr în semenul meu, în cel de lângă mine un fiu al lui Dumnezeu, chiar dacă el îşi calcă în picioare această demnitate!
Dacă nu vă întoarceţi, dacă nu vă convertiţi...
Cunoscutul scriitor şi om politic francez Andre Malraux a fost întrebat într-o zi cât timp ar fi necesar pentru a se face curat în Paris, ca Parisul să devină un oraş curat. Ştiţi care a fost răspunsul? "Un sfert de oră, dacă fiecare şi-ar face curat în faţa propriei case!"
Cât timp ar fi necesar ca noi să fim mai buni, ca lumea să fie mai bună? Nu prea mult, dacă fiecare dintre noi şi-ar face curat în propriul suflet, în propria inimă şi s-ar întoarce la Dumnezeu!
