Dragi radioascultători, iubiţi credincioşi,
Liturghia cuvântului ne prezintă două scenarii diferite, mai ales în fragmentul evanghelic din Evanghelia după sfântul Luca, două scenarii cu un puternic contrast între ele:
Primul este unul catastrofal şi se desfăşoară sub ochii noştri: un popor se ridică împotriva altui popor, cutremure, epidemii, foamete, semne mari în cer, prigoană.
Se destramă până şi cele mai profunde şi interne instituţii - familia: Vă vor trăda chiar părinţii, familia, rudele, vor da la moarte pe unii dintre voi, veţi fi duşmăniţi de toţi.
Acestui scenariu înfricoşător i se opune un altul, plin de speranţă şi încredere: pentru cei care vă temeţi de numele meu - spune profetul Malahia în lectura întâi - va răsări soarele dreptăţii; nu vă înspăimântaţi - spune Cristos în evanghelie - căci nici un fir de păr de pe capul vostru nu se va pierde...
Deci: liturgia cuvântului de astăzi, dincolo de imaginile apocaliptice, înfricoşătoare, este un strigăt de speranţă, de încredere:
- Nu, Dumnezeu nu poate distruge ceea ce el a creat cu atâta iubire şi bunătate... Acţiunea creatoare şi mântuitoare a lui Dumnezeu nu poate fi falimentară pentru că iubirea divină nu poate intra nici în insolvenţă şi nici în faliment.
Cristos, în evanghelia de astăzi, nu ne vorbeşte despre sfârşitul lumii în sens cronologic, ci despre sensul, cursul istoriei, scopul vieţii pe care o trăim.
Adică: în interiorul acestor evenimente care se derulează sub ochii noştri, evenimente dramatice uneori, există un proiect, un plan al lui Dumnezeu, El este cel care conduce lumea şi istoria, nu omul... Dar când omul vrea să devină protagonist în locul lui Dumnezeu, când îl refuză pe Dumnezeu sau când crede în mod superficial, când trăieşte ca şi cum Dumnezeu nu ar exista... atunci îşi pierde demnitatea sa de "chip şi asemănare" a lui Dumnezeu, nu-şi mai găseşte locul în creaţie, în relaţia cu ceilalţi lăsând spaţiu acelor suferinţe şi rele despre care am auzit.
Încă o dată spun: protagonistul istoriei este Dumnezeu, iar lumea aceasta merge spre împlinire (...) Iată eu fac un cer nou şi un pământ nou... Acea mare strâmtoare, soarele şi luna care se întunecă... scot în evidenţă contrastul dintre tot răul istoriei umane, ajuns se pare la culme şi victoria iubirii lui Dumnezeu...
În acest proiect, în acest plan al lui Dumnezeu, creştinul trebuie să-i asume un rol activ:
- Să devină o făptură nouă - printr-o convertire continuă; creştinul contribuie prin propria viaţă la binele sau la răul din lume. În acest "cer nou, pământ nou, cu o lege nouă", legea iubirii, creştinul trebuie să devină "o făptură nouă", renăscută "din apă şi din Duh", printr-o luptă permanentă cu ceea ce este rău, cu păcatul.
- Să-şi asume misiunea pe care a primit-o de la Dumnezeu; ştim că viaţa fiecăruia dintre noi nu este întâmplătoare, că fiecare dintre noi avem o misiune, o vocaţie, iar împlinirea noastră ca oameni şi mântuirea noastră depinde de descoperirea şi trăirea acestei vocaţii. Nimeni nu se poate dispensa, nu se poate trage înapoi, pentru că a refuza propria vocaţie înseamnă a crea un gol pe care nimeni şi nimic nu-l poate umple.
- Prin viaţa sa să contribuie la această transformare a lumii şi la victoria binelui, la realizarea proiectului, a planului lui Dumnezeu. Nu putem spune: ce pot să fac eu? Ce înseamnă binele pe care îl fac eu în această mare imensă de rău şi păcat? Nu suntem noi cei care evaluăm impactul şi efectele binelui pe care îl facem, ci Dumnezeu! Important este ca noi să fim ceea ce trebuie să fim: creştini adevăraţi, oameni ai binelui, ai credinţei...
Pentru a realiza aceasta, Cristos ne spune în evanghelia de astăzi:
1. Atenţie la falşii profeţi, atenţie la acei "lupi răpitori" îmbrăcaţi în piei de oaie.
Suntem supuşi în permanenţă unui bombardament informatic fără posibilitatea de a verifica ce este real şi ce e fals, ni se cere o adeziune necondiţionată la tot felul de enunţuri, păreri.
Este surprinzător cât de uşor credem în ceea ce spun oamenii, cât de uşor ne însuşim păreri şi moduri de viaţă care nu au nimic cu realitatea, cu devenirea noastră şi cât de greu dăm credit cuvântului lui Dumnezeu, adevărurilor profunde şi salvatoare. Am ajuns să asociem la nume şi vârstă, zodia în care ne-am născut, am ajuns să ne condiţionăm de horoscopul zilnic... Şi dacă vrem să rămânem în limbaj: da ne-am născut într-o zodie, dar aceasta este zodia iubirii lui Dumnezeu, este zodia Crucii lui Cristos care ne-a iubit până la sacrificiul suprem. Lui să-i dăm credit, căci el este speranţa noastră, iar viaţa noastră, viitorul, este în mâinile lui.
2. Răbdare şi perseverenţă...
Când vedem răul din nou şi din jurul nostru există riscul să ne descurajăm, să ne întristăm: unde este Dumnezeu, de ce nu intervine, de ce permite celor răi să aducă atâta suferinţă şi nenorociri? Să nu uităm: speranţa noastră se bazează nu pe ceva, ci pe Cineva care va duce la împlinire planul său de iubire şi mântuire... Cine va rămâne statornic până la sfârşit acela se va mântui, spune Cristos.
3. Mărturie
Veţi fi târâţi în faţa judecătorilor: acesta va fi un prilej de a da mărturie pentru mine! Creştinul este martor, unul care vorbeşte prin propria viaţă despre Dumnezeu în care crede şi în care şi-a pus speranţa.
Să nu uităm: trăim din mărturia altora, mărturisim o credinţă proclamată şi apărată cu sacrificiul vieţii de cei care au fost înaintea noastră. Mergeţi la Sighetu Marmaţiei şi veţi vedea mărturia pe care o dau zidurile şi celule unde au fost închişi şi schingiuiţi cei care ne-au transmis credinţa pe care noi o mărturisim astăzi, păşiţi în Cimitirul Vagabonzilor şi Săracilor şi veţi avea sentimentul unui sacrilegiu călcând acel pământ în care, în gropi comune, sunt îngropaţi cei care şi-au mărturisit şi apărat credinţa cu propria viaţă, printre care şi fericitul nostru episcop Durcovici (...) Cine va da mărturie despre mine înaintea oamenilor şi eu voi da mărturie despre el înaintea Tatălui..
