De câteva duminici lecturile sfinte ne vorbesc despre rugăciune. Duminica trecută am înţeles din lecturi că trebuie să ne rugăm şi să o facem cu multă stăruinţă, cu statornicie, fără să obosim. Dacă ne-am convins că trebuie să ne rugăm, întrebarea este: Ce atitudine trebuie să avem când ne rugăm? Când este ascultată rugăciunea?
Doi oameni au mers la templu. S-au rugat. Unuia nu-i este ascultată rugăciunea, celuilalt da.
Pe vremuri, unii dintre dumneavoastră vă amintiţi, la panourile de la şcoală, de la locul de muncă sau în ziare, era o rubrică intitulată: "Aşa da, aşa nu". În pasajul din evanghelia de azi, Isus ne spune mai întâi cum să nu procedăm în rugăciune şi apoi cum să ne rugăm bine; mai întâi - aşa nu şi apoi - aşa da.
1.a. Fariseul postea de două ori pe săptămână (să ne gândim că nouă ne vine greu să postim în Miercurea Cenuşii sau vinerea, dar de două ori pe săptămână!), era darnic, dădea zeciuială din tot ce avea, era nelipsit de la templu, se îndeletnicea cu rugăciunea şi cu Scriptura. Faptele lui erau lăudabile. Unde greşeşte?
Mândria, raportarea sa la Dumnezeu şi la semeni. El se compară cu alţii, dispreţuindu-i, şi se încrede în propriile lui puteri.
Îşi începe rugăciunea bine: "Îţi mulţumesc, Dumnezeule". Dar tot ce urmează e greşit: "Îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca oamenii ceilalţi, hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri". Rugăciunea sa nu este de la inimă la inimă cu Dumnezeu, e o comparaţie, este o judecată asupra altora. Toţi sunt necinstiţi şi imorali... Unicul care se salvează este el însuşi. Îi privea pe toţi de pe un piedestal, cu aroganţă, cu dispreţ...
"Îţi mulţumesc că nu sunt ca vameşul acesta". În templu el manifestă dispreţ faţă de semeni: "vameşul acesta". Toţi erau răi, numai el era bun...
Să ajungi în biserică, să te rogi, să participi la sfânta Liturghie, să te uiţi la ceilalţi şi să spui: "Da păi, ce mai este şi cu ăştia. Uită-te la ei. Uite la acela: a venit la biserică, şi la aia: se împărtăşeşte!"
Dispreţul, comparaţia cu alţii sunt simptome ale mândriei.
Omul mândru aşa gândeşte: cine nu priveşte ca el lucrurile, cine nu vorbeşte ca el, cine nu trăieşte ca el sunt oameni răi. În orice meserie, omul mândru numai pe el se vede competent şi pe ceilalţi îi vede slabi... În biserică ceilalţi nu sunt buni, la locul de muncă şefii nu sunt buni, la şcoală colegii nu sunt buni, profesorii nici atât, nimeni nu este bun...
Problema este că atunci când suntem preocupaţi să examinăm viaţa altora uităm de a noastră. Nu mai avem timp să ne uităm în propria noastră viaţă.
Uneori ne dăm seama că suntem vinovaţi. Dar ce facem? Ne comparăm cu alţii. Şi când o facem, de regulă îi căutăm pe cei mai răi decât noi. Şi întotdeauna găsim pe unul mai slab. Învăţăm aceasta de când suntem mici, de când suntem la şcoală. Dacă părinţii ne ceartă acasă, de exemplu, pentru nota 6 pe care am primit-o la matematică, le spunem că sunt alţii care au luat 5 sau 4. Aşa avem tendinţa să facem: să ne comparăm cu cei mai răi decât noi. Şi aşa considerăm că păcatele altora sunt mai grave. Ale noastre au circumstanţe.
Isus ne arată în evanghelia de astăzi că nu putem să ne rugăm şi să dispreţuim pe alţii, să-l adorăm pe Dumnezeu şi să-i umilim pe fiii săi. A te ruga în acest fel este un risc: te poţi întoarce acasă cu un păcat în plus.
1.b. "Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile". Fariseul este prins de un cuvânt care nu încetează să-l repete: eu, eu. Pentru el, Dumnezeu nu slujeşte decât să-i înregistreze propriile performanţe. El nu are nimic de primit, nimic de învăţat: cunoaşte bine răul şi răul este în alţii. A uitat cuvântul cel mai important din lume: tu.
Omul mândru se raportează la Dumnezeu în aceşti termeni: eu vin la biserică, eu postesc, eu dăruiesc, eu vizitez bolnavii, eu cânt, eu vin la cor... Pentru aceasta eu merit să mă asculţi, să mă binecuvântezi. De câte ori nu auzim: "Eu am dat mult la biserică, îi ajut pe alţii, am fost naş la botezul multor copii, am cununat pe mulţi, nu se găsea nimeni, eu m-am oferit..."
Cineva povesteşte cum la un moment dat o persoană îi înşira tot felul de nume şi spunea: "Cu cât cunoşti un om mai mult, cu atât rămâi mai dezamăgit de el. Când cunoşti omul cu adevărat îţi dai seama cine este". Şi dădea exemple. "Uită-te la cutare. L-am cunoscut de departe o vreme şi am spus: Ce om extraordinar! După ce l-am cunoscut mai îndeaproape mi-am schimbat total părerea despre el". Omul înşira nume: a spus despre unul, despre altul şi a ajuns până la urmă la concluzia că toată lumea este rea şi că toţi fac numai lucruri rele. Interlocutorul s-a uitat la el şi l-a întrebat: "Totuşi poţi să-mi spui despre cineva care face lucruri bune?" A stat şi s-a gândit câteva secunde, a tras aer în piept şi, fără să ezite, a spus: "Da. Eu". Şi a început să povestească ce a făcut săptămâna trecută şi câte lucruri bune a făcut.
Un om care avea o părere foarte bună despre el şi o părere rea despre alţii.
Omul mândru se consideră cel mai important. Dacă n-ar fi el, totul s-ar duce de râpă, familia s-ar distruge. Dacă n-ar fi el harnic, n-ar mai avea ce să mănânce cei din casa lui. Dacă n-ar fi el, totul ar fi pierdut.
Gândul de mândrie ne determină să considerăm că noi suntem oamenii de care depind toate lucrurile, fără noi nu se poate. Numai noi facem lucrurile bine. Aceasta face mândria. În loc să-l vedem pe Dumnezeu care lucrează prin noi, ne vedem pe noi înşine: ce grozav sunt, ce om bun... Unde mai este loc pentru Dumnezeu?
Un om mândru se scoate întotdeauna pe el însuşi în evidenţă. El socoteşte că faptele lui sunt atât de importante încât Dumnezeu e obligat să-l asculte, să-l binecuvânteze...
Aşa nu, spune Isus. Rugăciunea făcută cu o asemenea atitudine (comparându-ne cu alţii, dispreţuindu-i, încrezându-ne în noi înşine) nu-i ascultată.
2. În schimb este ascultată rugăciunea vameşului. Aşa da, spune Isus.
Vameşul ştie măsura lucrurilor. Nu cunoaşte rugăciuni lungi. Dar ce ştie este esenţialul: "Ai milă". Rugăciunea lui vine din inimă, din apăsarea pe care o simte. Vameşul ştie că depinde în întregime de ajutorul lui Dumnezeu şi de aceea îşi pune toată încrederea în el.
Îşi ştie locul, se aşază în spate, păstrează o oarecare distanţă, pe care numai Dumnezeu poate s-o umple. Rugăciunea sa este autentică, având scopul să obţină îndurarea lui Dumnezeu. Ştie că este păcătos, îşi bate pieptul pentru aceasta. Este animat de încredere în Dumnezeu şi numai de la el aşteaptă milă. El se vede cum este în realitate, nu se compară cu alţii, nu se încrede în propriile puteri.
Cum să fie făcută rugăciunea pentru a ajunge la Dumnezeu? Cu smerenie, recunoscându-ne starea.
Atitudinea corectă în faţa lui Dumnezeu este să te duci la templu, să fii tânăr profet, să te cheme Isaia, şi, când intri în templu, să-ţi dai seama cine este Dumnezeu. Să strigi cât poţi de tare, căzut cu faţa la pământ: "Vai mie, că sunt un om cu buze necurate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze pângărite" (Is 6,5).
Atitudine corectă înseamnă să-l vezi pe Cristos în barca ta şi să nu-i fi dat importanţă până atunci. Să te cheme Petru, să vezi ce a făcut pentru tine, că nu mai poţi trage peştii afară şi să-i spui: "Îndepărtează-te de la mine, Doamne, că sunt un om păcătos" (Lc 5,8).
Atitudine corectă este să te numeşti Paul, să priveşti la ce ai fost, cum a fost viaţa ta dinainte şi să spui: "În cele din urmă, ca unuia născut înainte de vreme, Cristos mi s-a arătat şi mie... nici nu sunt vrednic să mă numesc apostol" (1Cor 15,8-9).
Atitudine corectă înseamnă să fii ca Daniel într-o ţară străină, să deschizi fereastra şi să te rogi: "Doamne, ruşinea obrazului este a noastră, a regilor noştri, a mai-marilor noştri, a părinţilor noştri, căci am păcătuit împotriva ta" (Dan 9,7-8).
Tragedia este că în fiecare duminică, în bisericile noastre, mulţi pleacă acasă ca fariseul, la fel cum au venit: aceleaşi păcate, aceleaşi probleme, aceeaşi viaţă murdară, aceeaşi viaţă bună în ochii lor, dar neplăcută în ochii lui Dumnezeu.
Am vrea să avem atitudinea vameşului. Să stăm un moment înaintea lui Dumnezeu şi, neîndrăznind să ne ridicăm ochii, să-i spunem: "Doamne, fie-ţi milă de mine, păcătosul". Să fim oameni care să înţelegem că oricât de buni am fi, în ochii lui Dumnezeu nu suntem în ordine: păcătos este cuvântul care se potriveşte cel mai bine; să fim oameni care să plecăm din biserică altfel.
Cum plecăm de la rugăciune, de la Liturghie? Aceasta-i întrebarea la care trebuie să găsim răspuns astăzi.
"Doamne - se roagă psalmistul (Ps 10,13) - păzeşte-l pe robul tău de mândrie, ca să nu stăpânească ea peste mine. Atunci voi fi fără prihană, nevinovat de păcate mari". Amin.
