În sfânta evanghelie de astăzi ne este prezentată o temă de importanţă maximă pentru viaţa noastră creştină. Este Isus Cristos însuşi cel care ne oferă o învăţătură explicită despre rugăciune. Ca un adevărat pedagog se foloseşte şi de parabole pentru a ne face să înţelegem cât mai bine care trebuie să fie atitudinea noastră în rugăciune, care trebuie să fie conţinutul rugăciunii noastre. În parabola pe care am ascultat-o Cristos ne prezintă două modalităţi de rugăciune, două modalităţi de a ne prezenta în faţa lui Dumnezeu, de a ne adresa lui Dumnezeu, de a ne închina lui Dumnezeu, două modalităţi diametral opuse între ele. Este vorba de doi oameni care intră în templu să se roage. Pe de o parte un fariseu, unul care face parte din categoria cea mai stimată şi influentă a societăţii, unul care respectă Legea cu scrupulozitate, unul care este considerat de opinia publică model de pietate şi de sfinţenie. Pe de altă parte un vameş, adică un încasator de taxe în slujba romanilor, unul care face parte din categoria oamenilor consideraţi exploatatori, urâţi de toţi şi consideraţi păcătoşi publici. Isus descrie modul lor de a se ruga. Din anumite puncte de vedere, rugăciunea fariseului pare să fie ireproşabilă, exemplară: făcută în picioare, începută prin a-i mulţumi lui Dumnezeu după modelul multor psalmi. Însă în realitate, sub această devoţiune aparentă, rugăciunea sa pierde orice valoare în faţa lui Dumnezeu pentru că fariseul foloseşte acest moment de dialog cu Dumnezeu pentru propria-i imagine, pentru propria-i mărire. Centrul atenţiei sale nu este Dumnezeu, ci el însuşi. De la Dumnezeu nu aşteaptă nimic. Nu are nevoie de Dumnezeu. Nu cere nimic de la Dumnezeu. Este convins că respectă toate normele Legii, ba chiar face mai mult decât este necesar. Iar pentru a se înălţa şi mai mult pe sine însuşi, simte nevoia de a-i dispreţui pe alţii: "Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca oamenii ceilalţi, hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile". În felul acesta se ruga fariseul, preamărindu-se pe sine, judecând pe alţii pentru păcatele lor, fără să se gândească la păcatele proprii, fără să-şi dea seama că se făcea vinovat de un mare păcat, şi anume păcatul mândriei, chiar în momentul rugăciunii.
Însă în templu era şi un vameş care a îndrăznit să se prezinte în faţa lui Dumnezeu, dar care a rămas undeva în spate, într-un loc discret, făcându-şi rugăciunea cu multă umilinţă, cu capul plecat de ruşine, bătându-şi pieptul în semn de căinţă şi repetând: "Dumnezeul meu, îndură-te de mine păcătosul!" Este profund conştient de situaţia sa imorală, îi pare rău din toată inima de păcatele sale împotriva lui Dumnezeu şi împotriva aproapelui şi este convins că salvarea sa este numai la Dumnezeu, de aceea apelează cu multă umilinţă la bunătatea şi la îndurarea lui Dumnezeu care nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, căci mai mare bucurie este în cer pentru un păcătos care se converteşte decât pentru 99 de drepţi care n-au trebuinţă de pocăinţă. Pe tot dreptul Isus care cunoaşte toate gândurile şi secretele inimii omului conclude exemplul de astăzi cu sentinţa clară: "Vă spun că s-a întors acasă îndreptăţit vameşul şi nu fariseul; căci oricine se înalţă va fi umilit şi oricine se umileşte va fi înălţat".
Iată cât de diferită este rugăciunea celor doi din parabolă. Fariseul se bazează în rugăciunea sa pe sine însuşi, pe practicile sale externe îndeplinite cu mare publicitate pentru propria-i mărire, pe când vameşul se bazează în rugăciunea sa numai pe Dumnezeu, pe iubirea şi îndurarea sa imensă. Unul se mândreşte şi nu are nevoie de Dumnezeu, celălalt se umileşte şi-şi pune toată speranţa în milostivirea divină. Unul se ridică deasupra altora descoperindu-le păcatele, fără să se gândească la cele personale, fără să-şi vadă bârna din ochiul propriu, celălalt nu se gândeşte decât la păcatele sale şi la îndurarea lui Dumnezeu. În sfârşit, fariseul se crede drept şi în realitate nu este, considerând pe vameş ca un mare păcătos şi condamnat pe veci, pe când tocmai vameşul datorită umilinţei, căinţei şi încrederii sale în milostivirea divină este iertat şi îndreptăţit de Dumnezeu.
Iată importanţa smereniei în rugăciune, smerenie datorită căreia atunci când ne rugăm vom recunoaşte toate păcatele noastre, vom cere iertare pentru ele de la Dumnezeu, vom recunoaşte dependenţa noastră totală faţă de Dumnezeu şi-l vom preamări pe el mai presus de toate pentru marea sa milostivire faţă de noi păcătoşii, pentru iubirea sa imensă faţă de noi, pentru tot binele pe care ni l-a făcut, pentru că tot ceea ce suntem şi tot ceea ce avem este darul său.
Exemplu de smerenie în rugăciune ne este însuşi Isus Cristos care s-a umilit pe sine până la moartea pe cruce şi l-a preamărit pe Tatăl ceresc, îndeplinind în toate voinţa sa. În acelaşi timp, Isus ne-a învăţat cea mai frumoasă rugăciune, rugăciunea domnească, rugăciunea Tatăl nostru, rugăciune în care atenţia noastră nu este îndreptată spre persoana noastră proprie, spre preamărirea proprie, ci spre preamărirea lui Dumnezeu, spre sfinţirea numelui său, pentru venirea împărăţiei sale, pentru îndeplinirea voinţei sale, pentru a primi de la el pâinea cea de toate zilele, pentru a ne ierta greşelile aşa cum şi noi iertăm greşiţilor noştri, pentru a nu ceda în faţa ispitelor şi pentru a ne mântui de Cel Rău.
Conştientă de importanţa smereniei în rugăciune, sfânta Biserică începe majoritatea celebrărilor liturgice cu acte penitenţiale. Sfânta Liturghie o începem de fiecare dată cu atitudinea vameşului, cu recunoaşterea păcatelor noastre, cu cererea de iertare şi îndurare din partea lui Dumnezeu, bătându-ne pieptul şi repetând de trei ori mea culpa, din vina mea şi implorând tot de atâtea ori Kyrie eleison, Doamne îndură-te de noi pentru ca apoi să-i mulţumim şi să-l preamărim pe Dumnezeu în cântările şi rugăciunile noastre căci a lui este împărăţia şi puterea şi mărirea în veci. Amin.
