Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
În evanghelia de astăzi am ascultat una dintre cele mai frumoase pagini din Sfânta Scriptură. Capitolul 15 din Evanghelia după sfântul Luca este prin excelenţă capitolul lucrurilor pierdute. Este cel mai trist capitol din Scriptură, un capitol cu pierderi uriaşe, dar şi cel mai plin de bucurie. În cele trei pilde se începe cu o pierdere şi se termină cu regăsirea a ceea ce a fost pierdut şi cu invitaţia la bucurie. "Tot aşa va fi bucurie şi în cer pentru un păcătos care se converteşte", este concluzia. Isus le explică, astfel, fariseilor şi cărturarilor că vameşii şi păcătoşii sunt valoroşi în ochii lui Dumnezeu.
Observaţi că un păstor pierde o oaie dintr-o sută, o gospodină pierde o monedă din zece, un tată pierde un fiu din doi. E uşor de perceput dramatismul pierderilor de la o pildă la alta prin faptul că în prima pildă pierderea este de 1%, în a doua este de 10%, iar în a treia pierderea este de 50%.
Oaia s-a pierdut în afara staulului. Moneda a fost pierdută în casă. Fiul cel mic pleacă din casa părintească, se duce în lume şi risipeşte toată averea. Fiul mai mare s-a pierdut şi el tot în casă.
Noi înşine constatăm: mereu pierdem câte ceva. Pierdem bani, obiecte importante, case, serviciu. Unii pierd un prieten, alţii pe cineva drag. Toţi avem experienţa dureroasă a pierderii unor lucruri sau persoane la care am ţinut foarte mult. Uneori regăsim ceea ce am pierdut şi ne bucurăm, alteori nu şi rămâne să le ducem dorul în fiecare zi. Dacă stăm să ne gândim, constatăm că uneori pierdem chiar obiceiuri bune. Pe vremuri ne rugam, cântam, mergeam duminica la biserică. Acum o facem rar sau deloc. Cel mai dureros lucru este că ne putem pierde sufletul. Mai putem recupera bani, casă, un loc de muncă, dar sufletul pierdut greu se poate recupera.
Cum ajung oamenii să se piardă? Pagina din evanghelia de azi ne oferă un răspuns.
1. În primul rând, oamenii se pot pierde din cauza nevegherii, a nepăsării. Nu sunt interesaţi de lucrurile spirituale. O oaie dintr-o sută s-a pierdut. Cum s-a îndepărtat de turmă? Puţină iarbă aici, puţină iarbă mai încolo... Nici n-a băgat de seamă când s-a îndepărtat. Ar fi fost suficient să ridice privirea din pământ şi să observe că ceva nu este în ordine. Dar nu era interesată să vadă ce se întâmplă în jurul ei. Era prea absorbită de mâncare.
Unii oameni se pierd din nepăsare. Nu-i interesează să vadă cerul, sunt absorbiţi de ce se întâmplă pe pământ. Munca, preocupările, copiii, al doilea serviciu, după-masă la cumpărături sau la televizor: tot mâncăm din iarba acestei lumi. Anii trec. Ne trezim la 40, 50, 60 de ani şi ne întrebăm: Cum au trecut aşa repede? Am început să nu mai avem timp: trăim în fugă, mâncăm în fugă... . Între serviciu, între maşina care trebuie reparată, între telenovela care trebuie văzută, între mâncare, cumpărături şi somn nu mai încape grija pentru suflet.
Preocupaţi de câinii de pe stradă, de Roşia Montană, de cearta politicienilor, de altceva la ordinea zilei... şi dintr-o dată suntem departe, pierduţi. Unde suntem acum? Evităm întrebarea. Nu ne întrebăm de unde venim, unde ne ducem. Nu ne ridicăm privirea pentru a vedea că alţii duminica merg la biserică. Nu ne interesează. Totul e viaţa de acum. "Să mâncăm şi să bem, că mâine vom muri", observa sfântul Paul filozofia de viaţă a unor contemporani de-ai săi. Ajungem în felul acesta să nu mai simţim nevoia de Liturghie, de Spovadă, de Împărtăşanie... Nici n-avem nevoie să ne spună cineva despre suflet. Suntem ocupaţi cu iarba, asta-i totul...
De ce se pierd oamenii? Din nepăsare. Nu veghează.
2. În al doilea rând, unii se pierd din cauza nepăsării altora. Moneda care s-a pierdut nu s-a pierdut pentru că a vrut să se arunce pe jos. Nu. O femeie s-a apucat să numere monedele pe întuneric. Pe nesimţite, poate gândindu-se în altă parte, una i-a scăpat printre degete.
Oamenii pot deveni nepăsători cu sufletele altora în multe feluri. Când trăim în dezacord cu ceea ce spunem, alţii se pot pierde din cauza noastră: sunt scandalizaţi. Îmi amintesc cum la binecuvântarea caselor, într-o familie, unul dintre fraţi a fost invitat de preot să vină la biserică, la grupul de tineri, la cateheză. Răspunsul lui a fost unul la care nu se aştepta nimeni: "De ce să vin la biserică, să ajung ca frate-meu?" Fratele venea, dar viaţa lui era departe de ceea ce auzea. Sau să ne gândim - suntem în Anul Familiei - la responsabilitatea părinţilor pentru copiii lor. Mulţi copii învaţă din casă cum se bea, cum să critice, cum să se certe, cum să mintă, cum să nu se roage, cum să nu vină la Liturghie... Îi cresc alţii: şcoala, strada, prietenii mai mari... Sunt părinţi care spun: "Lasă-l să doarmă duminică dimineaţa, că ne-am sculat noi destul dimineaţa!" sau "Nu se poate să vină la ora de religie. Trebuie să facă engleză sau karate atunci". Un tată spunea despre copilul său: "Nu-l dau la prima sfântă Împărtăşanie. Îl las să aleagă când va creşte". A crescut şi nu a mai ales sau a ales să nu vină. Uşor, uşor sunt scăpaţi printre degete...
De ce se pierd oamenii? Din nepăsarea lor sau a altora.
3. În al treilea rând, reţinem că oaia n-a voit să se rătăcească de turmă, moneda n-a voit să fie pierdută. Cu fiul cel mic a fost altfel. El a ales să plece. A crescut într-o casă aleasă, unde obiceiurile erau bune. Într-o zi a spus: "Dă-mi partea mea, am plecat". Cine l-a obligat? Nimeni. El a hotărât aşa. A plecat pentru că aşa a voit el. Vă amintiţi de tânărul bogat? Îl întreabă pe Isus ce să facă pentru a avea viaţă veşnică. Atunci când află răspunsul, tânărul nu-l urmează pe Cristos, alege bunurile materiale. Sunt părinţi care dau copiilor o educaţie bună, se roagă pentru ei, plâng pentru ei, le dau exemplu bun. Au fost duşi la Liturghie, au crescut în biserică, unii dintre copiii lor au cântat la cor, au fost ministranţi, au citit lecturile, au primit Mirul... Se trezesc cum dintr-o dată unul o ia razna şi ei se întreabă: Ce se întâmplă cu copilul nostru? N-am fost părinţi buni? Cu ce am greşit? Cu nimic. El a ales. A voit să se piardă.
Oamenii se pierd din nepăsare sau aleg ei să se piardă. Însă pagina din evanghelia care s-a proclamat ne arată şi cum pot fi găsiţi oamenii. Ce au în comun oaia, banul şi fiul cel mic? Preocuparea de a fi recuperaţi. Şi aici înţelegem dorinţa lui Dumnezeu ca toţi cei pierduţi să fie găsiţi. Că ne-am pierdut în casă sau în afară, că am ales noi sau ne-am rătăcit pe nesimţite, că ne-au influenţat alţii sau ne-am lăsat absorbiţi de iarba acestei lumi, evanghelia ne spune că Dumnezeu ne caută şi este preocupat de noi. El vrea ca toţi cei care sunt pierduţi să fie găsiţi. În marea sa iubire, inima lui Dumnezeu nu se mulţumeşte cu 99, cu 90 sau 50. El îi vrea pe toţi în casa sa.
Unii au observat în aceste pilde cum toată Sfânta Treime este în căutare. Isus este păstorul cel bun care lasă 99 de oi. O lumină este aprinsă în casă; aşa este găsită moneda pierdută: lumina Duhului Sfânt. Tatăl aşteaptă cu răbdare, îi iese în întâmpinare fiului, iartă şi face sărbătoare.
Când înţelegem că Dumnezeu ne-a căutat, ne-a pus pe umerii săi, a aprins lumina în sufletul nostru, că a avut răbdare cu noi şi ne-a aşteptat, că ne-a iertat şi ne-a copleşit cu atâtea haruri şi bucurii, nu ne rămâne decât, plini de recunoştinţă, să-i spunem: "Mulţumesc, Doamne, că ai avut ochi şi pentru mine". "Ce ar fi fost viaţa mea fără Cristos?", se întreabă Nicolae Steinhardt, la finalul cărţii Secretul fericirii. Tot el răspunde: "O albie de porci". Aceasta ar fi fost: spini, singurătate, mizerie, roşcove, foame, vinovăţie...
Iubiţi credincioşi,
Pentru cei găsiţi astăzi este duminica recunoştinţei. Pentru cei pierduţi este duminica chemării la întoarcere: Tatăl îi aşteaptă. Pentru toţi este duminica orientării spre veghere, spre a fi atenţi cu noi şi cu cei din jurul nostru. Amin!
