Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Era o după amiază ploioasă, iar o mamă traversa cu maşina una din străzile principale ale oraşului, cu mare grijă însă, căci şoseaua era umedă şi alunecoasă. Dintr-o dată, fiul care stătea pe scaunul de lângă ea îi spuse: "Ştii, mamă, mi-a venit ceva în minte!". Curioasă să afle ce descoperise mintea lui de şapte anişori, îl întrebă: "La ce te-ai gândit?". "Ploaia", începu el să explice. "Ploaia este ca şi păcatul, iar ştergătoarele de parbriz sunt ca Dumnezeu care iartă păcatele". După ce-şi reveni din uimire, mama îl întrebă: "Şi ai observat că ploaia continuă să cadă? Ce înseamnă aceasta după părerea ta?". Copilul nu ezită o clipă şi răspunse: "Noi continuăm să păcătuim, iar Dumnezeu continuă să ne ierte".
Sfântul apostol şi evanghelist Ioan, în capitolul trei, ne spune: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut ca oricine crede în el să nu moară, ci să aibă viaţa veşnică". Însuşi Dumnezeu bate la uşile sufletelor noastre, demonstrându-ne ce valoare imensă are omul în ochii lui, meritând un răscumpărător atât de mare, un răscumpărător care coboară în mijlocul oamenilor, un răscumpărător care stă la masă cu păcătoşii, îi cheamă la el şi se declară fără frică prietenul lor.
Lecturile pe care le-am ascultat sunt cele mai grăitoare, care au ca temă îndurarea lui Dumnezeu şi chemarea la bucurie. În prima lectură Moise este pe muntele Sinai, singur, în faţa lui Dumnezeu. Şi, după un timp, Domnul îi spune: "Mergi, coboară, căci poporul tău pe care l-ai scos din ţara Egiptului s-a stricat. Şi-au turnat un viţel din metal topit, s-au închinat până la pământ înaintea lui, i-au adus jertfe şi au spus: Israele, iată Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului. Mânia mea se va aprinde împotriva lor şi-i voi mistui". Moise s-a rugat Domnului zicând: "Pentru ce să se aprindă, Doamne, mânia ta împotriva poporului tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului? Adu-ţi aminte de Abraham, de Isac şi de Iacob, slujitorii tăi, cărora le-ai spus: Voi înmulţi seminţia voastră ca stelele cerului, voi da urmaşilor voştri toată ţara aceasta pe care am promis-o şi ei o vor stăpâni în veci". Şi Domnul a renunţat la pedeapsa cu care voise să lovească poporul său.
În lectura a doua, sfântul apostol Paul încearcă să-şi ascundă propria personalitate pentru ca să iasă în evidenţă cât mai mult darul milostivirii lui Dumnezeu, mila sa fără margini faţă de om. Iată un cuvânt adevărat, ne spune apostolul astăzi, care merită să fie primit fără nicio reţinere: "Cristos Isus a venit în lume pentru a-i mântui pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu".
Evanghelia ne prezintă cea mai frumoasă şi grăitoare parabolă rostită de Isus. Câte acte de căinţă, câte lacrimi, câte convertiri, câte spovezi cu adevărat sincere, câtă încredere în Dumnezeu nu a adus această minunată parabolă a fiului risipitor. Există trei personaje principale în parabolă: tată, fiul cel mic şi fiul cel mare. Fiul cel mic este un tânăr fără experienţă, nerăbdător, care se plictiseşte uşor, gata să încerce orice variaţie în viaţă. El îşi ia partea sa de avere, merge să vadă lumea şi pierde totul trăind în păcate. El reprezintă, de fapt, pe cel păcătos. Prin păcat ne risipim şi averea materială şi cea sufletească. Păcatul ne promite o viaţă fericită, plină de satisfacţii, dar în final, tot ce primim este mizerie, nemulţumire, depresie, pierderea simţului demnităţii de copii ai lui Dumnezeu. Vestea cea bună este că oricât de mult s-ar scufunda cineva în păcat, vocea lui interioară tot îl va invita să se întoarcă la casa Tatălui, unde se găseşte adevărata libertate şi linişte sufletească. Venindu-şi în fire şi-a zis: "Câţi argaţi ai tatălui meu au pâine din belşug, iar eu mor aici de foame. Mă voi scula, mă voi întoarce, mă voi duce la tatăl meu".
În parabolă avem prezentat un tată care îşi iubeşte fiul atât de mult încât îl lasă să facă ce vrea el. Noi, creştinii, avem, însă, o imagine despre Dumnezeu ca fiind un Tată aspru, sever, mereu gata să ne pedepsească când greşim. Această imagine a lui Dumnezeu aspru este departe de imaginea lui Dumnezeu din această parabolă. Aici Dumnezeu este prezentat ca un Tată iubitor, care este blând cu copiii lui, mereu dispus să ierte. Când fiul cel mic îi zice: "Tată, am păcătui împotriva cerului şi împotriva ta. Nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău!", tatăl zise servitorilor: "Aduceţi repede costumul cel mai bun şi îmbrăcaţi-l, puneţi-i un inel în deget, încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne veselim, căci acest fiu al meu era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost regăsit".
Mai este şi fiul cel mare, ce apare la sfârşitul parabolei. Dacă ar fi să-l descriem cumva, am spune că este un tânăr bine crescut, este un om de onoare, muncitor, disciplinat şi serios. Dar în fiul cel mare vedem şi virtuţile celor de moralitate mijlocie. Care sunt viciile acestei categorii? Aroganţa, atitudinea "sunt mai bun decât tine", intoleranţa faţă de cei care nu se ridică la aceeaşi înălţime. Fiul cel mare demonstrează aceste defecte prin modul în care refuză să-l primească pe fratele său pierdut şi regăsit. Nici explicaţia oferită de tatăl său nu-l satisface. Ca şi creştini, credem într-un Dumnezeu al iubirii şi compasiunii. Isus a fost şi rămâne un Dumnezeu al iubirii şi compasiunii, după cum ne arată atât învăţăturile sale, cât şi acţiunile sale.
Să urmărim doar un moment din viaţa lui Isus. Sfântul Ioan, în capitolul opt, ne spune: "Isus se afla în templu şi învăţa mulţimile". Cărturarii şi farizeii îi aduc o femeie prinsă în adulter care, după Lege, trebuie ucisă cu pietre. Şi cum ei stăruiau, le zise Isus: "Care dintre voi e fără păcat, să dea cel dintâi cu piatra în ea". Şi Isus, plecându-se, scria mai departe pe pământ. La auzul acestor cuvinte, plecară unul câte unul, începând cu cei mai bătrâni. Rămase Isus singur şi femeia. Isus se ridică şi-i zise femeii: "Unde sunt cei care te învinuiau? Nimeni nu te-a osândit?". "Nimeni, Doamne", răspunse femeia. "Nici eu nu te osândesc! Mergi şi de acum nu mai păcătui!" Isus condamnă păcatul dar îşi arată iubirea şi compătimirea faţă de cel păcătos.
Care este mesajul acestei duminici? Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, dar cei bolnavi. Isus Cristos a venit în lume pentru a-i mântui pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Scaunul de spovadă este locul în care şi noi, conştienţi de vinovăţia noastră, ne întoarcem la Tatăl ca şi fiul risipitor. Mai multă bucurie va fi în cer pentru un păcătos care se converteşte, decât pentru 99 de drepţi care nu au nevoie de convertire. Amin.
