Este o mare şansă să poţi vorbi despre iubirea lui Dumnezeu şi este o mare bucurie pentru cel care o experimentează. Îi mulţumesc astăzi lui Dumnezeu care, prin darul Preoţiei, îmi dă această şansă, de a vorbi despre iubirea lui, o iubire care, în cazul lecturilor de astăzi, în mod special a evangheliei, devine pe rând generozitate, toleranţă, răbdare, milostivire şi în cele din urmă devine viaţă veşnică, în împărăţia lui.
Aşadar, voi încerca să trec direct la subiect. Atunci când este vorba de Dumnezeu, cu toţii ne aşteptăm ca, cel puţin în jurul lui, să avem de-a face cu o lume perfectă.
În cazul primei lecturi, omeneşte vorbind, ne-am fi aşteptat ca poporul ales, scos din Egipt prin atotputernicia lui Dumnezeu, să-i fie fidel pentru veşnicie. Să nu se închine niciodată altui zeu, aşa cum a făcut-o prin construirea şi închinarea la viţelul de aur.
În prima parte a celei de-a doua lecturi, şi apostolul Paul vorbeşte despre momentele în care "nu ştia decât să hulească, să prigonească şi să batjocorească". Iar evanghelia, se pare că abundă de astfel de oameni, printre ei, fariseii şi cărturarii, care nu scapă niciun moment pentru a murmura, pentru a-l invidia pe Isus pentru ceea ce face şi de ce nu, pentru a-i cere cont.
Avem de-a face aici cu două categorii total diferite, pe de-o parte Dumnezeu, perfecţiunea desăvârşită şi omul, limitat, imperfect, păcătos, dar prin Cristos, chemat la mântuire.
Fără harul lui Dumnezeu, omul, e cât se poate de clar, nu are acces la mântuire, dar cu harul său, poate ajunge pe culmi ale sfinţeniei greu de pătruns şi greu de bănuit. Mărturie ne stau atâţia sfinţi ai Bisericii.
Ca răspuns la murmurările fariseilor şi ale cărturarilor, care vedeau cu ochi răi faptul că Isus a venit pentru a-i salva pe cei păcătoşi, Isus le răspunde cu aceste trei parabole pe care tocmai le-am auzit proclamate în evanghelie: parabola oii pierdute, a drahmei pierdute şi, aşa cum ne-am obişnuit deja să o numim, parabola fiului risipitor.
Poate pare paradoxal, dar astăzi trebuie să mulţumim fariseilor şi cărturarilor, pentru că, probabil, fără murmurările lor, omenirea ar fi fost lipsită de aceste minunate parabole şi în special de parabola fiului risipitor. Dumnezeu ştie să scrie drept şi pe rânduri strâmbe!
Spuneam că ne-am aştepta ca în jurul lui Dumnezeu şi a tot ceea ce ţine de Dumnezeu să avem de-a face cu o lume perfectă; să nu mai fie niciun om care să păcătuiască, să nu mai fie invidie, ură, gelozie, să nu mai fie războaie, să nu mai fie corupţie şi lista ar putea continua. Am vrea ca totul să fie perfect.
Dumnezeu însă, prin parabolele de astăzi, spuse de Isus, în special prin parabola fiului risipitor, ne dă o lecţie extraordinară prin care ne aminteşte că suntem oameni limitaţi şi că fără harul său nu putem avea acces la darurile sale.
Parabola este atât de simplă! Un fiu, din proprie iniţiativă, alege să plece din casa tatălui. Înainte de a pleca însă, îşi cere partea din avere, care, conform uzanţelor vremii, i se cuvenea, adună totul şi pleacă într-o ţară îndepărtată. Aici cheltuie totul şi ajunge să ducă lipsă până şi de cel mai elementar dar, care este hrana. Flămând şi umilit, lipsit de bani şi de prieteni, alege să se întoarcă în casa tatălui, de acolo de unde plecase plin de sine.
Pe noi, creştinii, ne interesează în mod special întoarcerea lui, că de plecat, oricare dintre noi poate pleca oricând. Am putea să-l judecăm, am putea chiar să aruncăm cu piatra în el, putem să-l şi răstignim, dar cui foloseşte? Nu a spus Isus: "Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi?" Dacă nu l-a judecat şi nu l-a pedepsit tatăl din parabolă, care este Dumnezeu, s-o facem noi?
Secretul acestei parabole este iertarea. Iertarea este medicamentul de care omenirea a avut şi are nevoie, de la prima cădere a primilor oameni în păcat, până la venirea a doua a lui Isus, până la sfârşitul lumii. Dacă astăzi omenirea suferă de vreo boală, aceasta este lipsa de iertare. Şi toate parcă sunt trecătoare, dar a nu fi iertat de cel căruia i-ai greşit sau a nu şti să cerem iertare, aceasta este cea mai mare suferinţă, pot să spun, mai mare decât orice boală care îi ţine pe mulţi ţintuiţi la pat.
Dar să revenim la parabola fiului risipitor.
Fiul mai mic, într-o primă fază îşi ignoră propriile limite. Se vrea liber. Nu-l interesează relaţiile cu cei din jur. Se vrea liber şi atât! Un om fără limite, vrea totul, vrea deodată! El vrea şi atât! Şi ce face tatăl între timp? Se supără? Înjură? Blestemă? Bârfeşte? Ar fi putut să le facă pe toate, dar alege să tacă. Este tăcerea lui Dumnezeu care, deşi ar fi putut să ne distrugă de la primul păcat pe care l-am comis, el ne aşteaptă, iar aşteptarea, la Dumnezeu, devine tăcere iubitoare. Acolo, în tăcerea lui Dumnezeu, el ne pregăteşte deja întoarcerea, se pregăteşte de sărbătoare.
Isus ne spune că, ajuns în ţara îndepărtată, fără bani şi umilit, flămând şi la porci, nimeni nu-i dădea nici măcar câteva roşcove. Nimeni nu vrea să-l ajute, iar neajutându-l, în acea situaţie, însemna, de fapt, a-l condamna la o moarte sigură. Îi găsesc imediat o vină, căreia îi anexează o condamnare. De ce a plecat din casa tatălui? Aşa îi trebuie! Nu-i dăm nimic!
Harul lui Dumnezeu însă este mai puternic decât modul de a vedea şi de a judeca al oamenilor, iar fiul, simţind foamea în trupul său, vrea să se întoarcă acasă, la tatăl. Întoarcerea în acest caz, convertirea este motivată de foame, de lipsa hranei, dar Dumnezeu ştie să se folosească de orice împrejurare, numai să-i întoarcă pe oameni la el, fie şi de situaţii care înseamnă suferinţă, calamităţi, accidente, moartea cuiva şi altele.
Tatăl, ne spune parabola, deşi bătrân, pe când fiul era încă departe, îl vede, i se face milă de el, aleargă spre el, îl îmbrăţişează şi îl sărută. Cum l-a văzut tatăl de departe dacă era bătrân şi privirea de acum îi era slabă? Cum a alergat dacă era bătrân şi picioarele şi ele slăbesc? Şi mai ales, cum, deşi ştia că a fost alegerea lui să plece, îl îmbrăţişează şi îl sărută? Din nou avem de-a face cu un mister, ca şi în cazul tăcerii de la început.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători, aceasta este pedagogia lui Dumnezeu. De multe ori se pare că ne-a abandonat, dar, de fapt, noi suntem cei care îl abandonăm, iar el, în tăcere, priveşte spre noi şi aşteaptă să ne maturizăm în credinţa noastră. Vrea ca toţi să fim adulţi în credinţă, nu oameni care se plâng toată ziua, iar această maturizare vine prin intermediul a tot ceea ce permite el pentru noi; de la bucurii la decepţii, de la o sănătate de fier la cea mai cruntă boală, de la încercări în credinţă şi în viaţă, până la fericirea şi pacea pe care o dă întâlnirea cu el.
Dumnezeu ştie că nu suntem perfecţi, ştie că putem fi în orice moment fiii risipitori care alegem să plecăm din casa lui sau fiii risipitori care aleg să risipească iubirea lui acasă, aşa cum a făcut fiul lui mare. Cine se crede perfect, sfârşeşte prin a-i condamna pe ceilalţi din jur, ori, aceasta înseamnă lipsă de iubire. De unde ştia fiul lui mare că fratele lui a cheltuit averea cu femeile desfrânate? Doar el, nu fusese cu fratele său! El rămăsese fiul fidel din casa tatălui! Ştia pentru că el le avea în cap, le avea în minte şi aşa ar fi făcut şi el dacă era în locul fratelui mai mic. Nici măcar tatăl care iese să-l înduioşeze nu poate să-i transforme ura în iubire. De el va depinde totul, de modul său de a înţelege situaţia, de gradul său de maturitate!
Dacă vreţi, minunea care se produce în parabola fiului risipitor, nu este atât faptul că tatăl îl iartă pe fiul care alege să se întoarcă, ci că are înţelegere pentru un om atât de dur, cum este fratele mai mare cu fratele mai mic şi îl numeşte "Fiule... atunci când îi spune: toate ale mele sunt ale tale", dar toate, inclusiv iertarea sa. Era el însă capabil să realizeze ce însemna: toate ale mele sunt ale tale?
Să nu uităm cine l-a determinat pe Isus să spună această parabolă: fariseii şi cărturarii, pe care, cine îi oprea să se bucure de darurile lui Dumnezeu şi în special, de darul prin excelenţă care era Isus Cristos, Mântuitorul? Ei însă au ales atitudinea fiului mai mare!
Cum v-a trebui să reacţionăm, dragi credincioşi, stimaţi radioascultători?
E uşor să arătăm cu degetul, să aruncăm cu pietre în cei care greşesc, să condamnăm, să stigmatizăm, să facem diferenţe între noi şi ceilalţi, care nu sunt ca noi. E simplu să mă cred perfect, în timp ce ceilalţi sunt atât de departe de perfecţiune! Rugăciunea mea, atitudinea mea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, toate sunt caracterizate de corectitudine, de promptitudine, chiar de sacrificii, dar sunt ele însoţite de o iubire sinceră şi necondiţionată care să nu excludă şi posibilitatea căderii?
Poate că, ascultând parabola fiului risipitor, avem impresia că în lume sunt două categorii de oameni: păcătoşi, care aleg să plece din casa tatălui şi drepţi, care, asemenea fiului mai mare, aleg să rămână. E greşit să credem astfel!
În lume există o singură categorie de oameni şi aceştia, pentru că sunt creaţi de Dumnezeu, cu toţii sunt buni. Dacă ei, în libertatea lor aleg să risipească iubirea tatălui, fie într-o ţară îndepărtată, departe de casa tatălui, fie în casă, lângă tatăl, dar fără el, peste toţi este Tatăl care, în tăcere aşteaptă, care, chiar dacă este plin de zile, are vedere bună şi poate privi departe, chiar dacă e bătrân are picioare bune şi poate alerga în întâmpinarea noastră şi mai ales, are braţe atât de lungi încât să ne îmbrăţişeze pe toţi.
Închei spunând: "Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi, iertaţi şi vi se va ierta". Imitaţi iubirea şi iertarea necondiţionată a Tatălui şi faceţi din viaţa dumneavoastră o adevărată sărbătoare.
604 accesări.
