Cristos s-a înălţat!
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Celebrarea de astăzi se inspiră, desigur, din imagini deja cunoscute în Vechiul Testament, pentru a exprima sub un nou profil misterul pascal creştin. Figura lui Enoh, care a umblat cu Dumnezeu, apoi nu a mai fost văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu în cer; figura lui Ilie, care se înalţă la cer într-un car de foc; psalmii care se cântau în procesiune, când era purtată arca Alianţei şi care îl celebrează pe Domnul rege, care se înalţă în sunete de trâmbiţe, pentru a sta pe tronul său cel sfânt. Sunt, să spunem aşa, fundalul din care iese în evidenţă figura glorioasă a celui Înviat, care se înalţă, se înalţă în infinitul cerurilor.
În spatele scenei înălţării la cer a lui Isus, aşa cum Luca prezintă această scenă de două ori, odată ca sigiliu al evangheliei sale şi odată ca deschidere a celeilalte opere, Faptele Apostolilor, se întrevăd, de fapt, două elemente teologice de mare importanţă pentru înţelegerea evenimentului, un eveniment care prea des a fost prezentat într-o manieră grosolană, ca şi cum ar fi o călătorie stratosferică, o călătorie cosmonautică.
Primul termen, primul element, este cerul. Cerul este un semn explicit al divinului, al infinitului, al veşnicului, în toate culturile. Cerul se impune deasupra noastră, este imens şi tăcut, este dincolo de închisoarea orizontului, este dincolo de legătura gravităţii care ne ţintuieşte de solul terestru.
Pe de altă parte, al doilea termen: înălţare, termen pe care sfântul Ioan şi sfântul Paul în folosesc pentru a descrie evenimentul Învierii. Crucea plantată între cer şi pământ este văzută ca o punte, o punte între finit şi infinit, o punte peste care trece Cristos pentru a ne conduce la Dumnezeu. "Când voi fi înălţat de la pământ", spune Isus în Evanghelia lui Ioan, "când voi fi înălţat de la pământ, îi voi atrage pe toţi la mine".
Cu aceste două simboluri - cerul şi înălţarea - noi reuşim să înţelegem semnificaţia solemnităţii de astăzi, valoarea ei pentru noi.
Scrisoarea către Evrei, care în realitate este o rafinată omilie a Bisericii de la începuturi, în textul pe care l-am ascultat în lectura a doua de astăzi, explică tocmai aplicaţia acestei solemnităţi la fiecare dintre noi, la fiecare credincios. Autorul foloseşte o altă imagine, deosebit de îndrăgită de el, aceea a templului. Însă, în transparenţă, el înlocuieşte templul din Sion cu templul ceresc. Conform ritului iudaic, în zona cea mai sacră a templului - Sfânta Sfintelor - putea să intre numai marele preot, şi o singură dată pe an, în timpul solemnităţii Kipur sau a Ispăşirii. Intra cu sângele victimelor. Cu Cristos, şi cu sângele său vărsat pe cruce, este deschisă tuturor posibilitatea de a intra în sanctuarul ceresc, acolo unde se celebrează întâlnirea definitivă cu Dumnezeu, întâlnirea perfectă, desăvârşită cu Dumnezeu. Şi expresia pe care am auzit-o în textul de astăzi este sugestivă. Cristos este calea cea nouă şi vie. Nu mai trebuie să parcurgem spaţii sacre, nu mai trebuie să trecem pragul pronausurilor şi al nausurilor, nu mai trebuie să ridicăm vălul de purpură care acoperea Sfânta Sfintelor din templul din Ierusalim, nu mai trebuie să îndeplinim ritualuri de purificare. Acum se deschide în faţa noastră un drum viu, o cale vie. Vălul este trupul lui Cristos, care ascunde în interiorul său misterul lui Dumnezeu. Purificarea este purificarea inimii. Şi pe această cale noi pornim urmându-l pe Cristos - călăuza noastră, conducătorul - care merge înaintea noastră pentru a ne introduce în această plinătate a vieţii, a vieţii cu Dumnezeu.
Să primim, aşadar, apelul pe care tot Scrisoarea către Evrei, în capitolul patru, ni-l face: să ne grăbim în urma lui, pentru a intra în acea odihnă. Sfânta Fecioară Maria este prima creatură care a intrat pe această cale de lumină prin ridicarea ei la cer. Împreună cu ea, drepţii din Vechiul Testament, drepţii din toate timpurile şi din toate regiunile pământului au pornit spre această întâlnire supremă cu Dumnezeul iubit şi aşteptat în timpul existenţei pământeşti.
Este un fapt curios că micul templul zidit de cruciaţi pe muntele Măslinilor, drept comemorare a înălţării la cer a lui Isus, nu are cupolă. Cupola a fost adăugată ulterior de către musulmani, care sunt şi astăzi proprietarii. În felul acesta, un templul fără cupolă, se vroia să se reprezinte, în mod simbolic, calea cea nouă şi vie, cale care uneşte cerul şi pământul şi pe care Cristos o inaugurează prin înălţarea sa la cer.
Aşadar, solemnitatea de astăzi este sărbătoarea speranţei, este celebrarea răscumpărării trupului nostru muritor în gloria învierii, este proclamarea nemuririi fericite, este indicatorul îndreptat spre ţinta ultimă a vieţii şi a istoriei.
Vreau să închei cu o istorioară frumoasă. Într-o mănăstire medievală trăiau doi călugări, legaţi între ei de o prietenie profundă. Unul se numea Rufus, iar celălalt se numea Rufinus. În toate orele libere nu făceau altceva decât să încerce să-şi imagineze şi să-şi descrie cum va fi viaţa veşnică în Ierusalimul ceresc. Rufus, care era foarte priceput în construcţii, îşi imagina Ierusalimul ceresc ca un oraş cu porţi de aur, brodat cu pietre preţioase. Rufinus, care era priceput la muzică - el cânta la orgă -, îşi imagina Ierusalimul ceresc un oraş în care răsună melodii cereşti. Până la urmă au făcut un legământ între ei. Cel dintâi care va muri, va cere voie, se va întoarce în noaptea următoare pentru a-l asigura pe prieten că lucrurile erau exact aşa cum îşi imaginaseră ei. Va fi suficient un singur cuvânt. Dacă era aşa cum şi-au imaginat, va spune simplu: taliter, adică "exact aşa". Dacă ar fi fost altfel, lucru de altfel imposibil, va spune aliter, adică "altfel". Într-o seară, în timp ce era la orgă, inima lui Rufinus a încetat să mai bată. Prietenul său, Rufus, a vegheat tremurând toată noaptea care a urmat, dar nimic. A aşteptat în privegheri, în posturi, timp de mai multe săptămâni şi luni. Şi, în sfârşit, la un an de zile de la moartea prietenului său, iată că într-o rază de lumină intră în chilia sa prietenul răposat. Văzându-l că tace, îl întreabă el, fiind sigur că răspunsul este afirmativ. Şi întreabă: "Taliter? Aşa este, nu?". Dar prietenul dă din cap în semn negativ. Disperat, îi strigă atunci: "Aliter? Este altfel?". Din nou un semn negativ. Şi, în sfârşit, de pe buzele închise ale prietenului ies, ca într-o suflare, două cuvinte: "Totaliter aliter", este cu totul altceva. Rufus înţelege într-o clipă că cerul este infinit mai mult decât îşi imaginaseră ei, că nu se poate descrie.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Faptul este o legendă, însă conţinutul este deosebit de biblic. Spune sfântul apostol Paul în Prima Scrisoare către Corinteni: "Ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit, nici la inima omului nu a ajuns ceea ce Dumnezeu a pregătit celor care îl iubesc pe el". Într-o zi, atunci când vom trece pragul vieţii veşnice, sunt sigur că vor veni în mod spontan şi pe buzele noastre acele două cuvinte: "Totaliter aliter", este cu totul altceva. Îmi doresc din inimă acest lucru, mie, şi vă doresc acest lucru dumneavoastră, tuturor.
Cristos s-a înălţat!
