"Voi însă veţi primi puterea Duhului Sfânt care se va coborî peste voi. Atunci îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului" (Fap 1,8).
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Cu aceste cuvinte se desparte Isus de apostoli, aşa cum am ascultat în prima lectură. Îndată după aceea, autorul sacru adaugă: "După aceste cuvinte, ei l-au văzut înălţându-se şi dispărând din ochii lor într-un nor" (Fap 1,9). Este misterul Înălţării, pe care îl celebrăm astăzi cu solemnitate. Dar ce vrea să ne comunice Biblia şi liturgia spunând că Isus "s-a înălţat la cer"? Înţelegem sensul acestei expresii nu plecând de la un singur text, nici de la o singură carte a Sfintei Scripturi, ci de la ascultarea atentă a întregii Sfintei Scripturi. Folosirea verbului "a înălţa" este de origine veterotestamentară şi se referă la întronarea cuiva ca rege. Înălţarea lui Cristos înseamnă, aşadar, în primul rând, întronarea Fiului Omului răstignit şi înviat în împărăţia lui Dumnezeu asupra lumii.
Există însă şi un sens mai profund, care nu se percepe imediat. În pagina din Faptele Apostolilor se spune mai întâi că Isus a fost "înălţat" (v. 9) şi apoi se adaugă "a fost înălţat de la voi la cer" (v. 11). Evenimentul este descris nu ca o călătorie către înălţimi, ci ca o acţiune a puterii lui Dumnezeu, care îl introduce pe Isus în spaţiul apropierii divine. Prezenţa norului care "l-a ascuns din ochii lor" (v. 9) face apel la o foarte veche imagine a teologiei veterotestamentare şi inserează relatarea înălţării în istoria lui Dumnezeu cu Israelul, de la norul de pe Sinai şi asupra cortului alianţei din deşert, până la norul luminos de pe muntele schimbării la faţă. Prezentarea Domnului înconjurat de nor evocă, la urma urmei, acelaşi mister exprimat de simbolismul "şederii la dreapta lui Dumnezeu". În Cristos înălţat la cer, fiinţa umană a intrat într-un mod neaşteptat şi nou în intimitatea lui Dumnezeu; omul are de acum pentru totdeauna loc în Dumnezeu. "Cerul", acest cuvânt, nu indică un loc deasupra stelelor, ci ceva mult mai sublim: îl indică pe Cristos însuşi, persoana divină care primeşte total şi pentru totdeauna umanitatea, pe cel în care Dumnezeu şi omul sunt uniţi în mod inseparabil. Fiinţarea omului în Dumnezeu, acesta este cerul. Şi noi ne apropiem de cer, mai mult, intrăm în cer în măsura în care ne apropiem de Isus şi intrăm în comuniune cu el. De aceea, solemnitatea Înălţării pe care o celebrăm astăzi ne invită la o comuniune profundă cu Isus mort şi înviat, prezent în mod invizibil în viaţa fiecăruia dintre noi.
În această perspectivă înţelegem de ce evanghelistul Luca afirmă că, după înălţare, discipolii s-au întors la Ierusalim "plini de bucurie" (Lc 24,52). Cauza bucuriei lor constă în faptul că ceea ce se întâmplase nu a fost de fapt o despărţire, o absenţă permanentă a Domnului, dimpotrivă, de acum ei aveau siguranţa că răstignitul-înviat era viu şi, în el, omenirii i s-au deschis pentru totdeauna porţile lui Dumnezeu, porţile vieţii veşnice. Cu alte cuvinte, înălţarea sa nu comporta absenţa temporală din lume, ci inaugura o nouă, definitivă şi insuprimabilă formă a prezenţei sale, în virtutea participării sale la puterea regală a lui Dumnezeu. Le va reveni lor, discipolilor, deveniţi curajoşi prin puterea Duhului Sfânt, să facă perceptibilă această prezenţă prin mărturia, predica şi angajamentul lor misionar.
Solemnitatea Înălţării Domnului ar trebui să ne copleşească şi pe noi de seninătate şi de entuziasm, aşa cum s-a întâmplat cu apostolii care au plecat de pe Muntele Măslinilor "plini de bucurie". Asemenea lor, şi noi, primind invitaţia celor "doi bărbaţi în haine albe", nu trebuie să rămânem privind fix cerul, ci, sub conducerea Duhului Sfânt, trebuie să mergem pretutindeni şi să proclamăm vestea mântuitoare a morţii şi învierii lui Cristos. Ne însoţesc şi ne sunt mângâietoare aceleaşi cuvinte cu care se încheie Evanghelia după sfântul Matei: "Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii" (Mt 28,19).
Caracterul istoric al misterului răscumpărării şi al înălţării lui Cristos ne ajută să recunoaştem şi să înţelegem condiţia transcendentă a Bisericii, care nu s-a născut şi nu trăieşte pentru a suplini absenţa Domnului "dispărut", ci, dimpotrivă, îşi află raţiunea fiinţei şi misiunii sale în prezenţa permanentă, deşi invizibilă, a lui Isus, o prezenţă operantă prin puterea Duhului său. Cu alte cuvinte, putem spune că Biserica nu îndeplineşte funcţia de a pregăti întoarcerea unui Isus "absent", ci, din contră, ea trăieşte şi lucrează pentru a proclama "prezenţa glorioasă" a lui în manieră istorică şi existenţială. Din ziua înălţării, orice comunitate creştină înaintează în itinerarul său pământesc către împlinirea promisiunilor mesianice, hrănită de cuvântul lui Dumnezeu şi întărită de trupul şi sângele Domnului său. Aceasta este condiţia Bisericii - aminteşte Conciliul Vatican II - în timp ce "îşi continuă peregrinarea între prigoana lumii şi mângâierile lui Dumnezeu, vestind crucea şi moartea Domnului până când va veni" (LG 8).
Iubiţi fraţi şi surori în Cristos, dragi radioascultători,
Solemnitatea de astăzi ne îndeamnă să ne întărim credinţa în prezenţa reală a lui Isus în istorie; fără el nu putem face nimic eficient în viaţa noastră şi în apostolatul nostru. Ne aminteşte şi sfântul Paul: "El i-a dat pe unii ca apostoli, pe alţii ca profeţi, pe alţii ca evanghelişti, pe alţii ca păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor în vederea lucrării slujirii spre edificarea trupului lui Cristos" (Ef 4,13), adică a Bisericii. Şi aceasta pentru a ajunge "la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu", căci vocaţia tuturor este să formeze "un singur trup şi un singur Duh, după cum aţi şi fost chemaţi la o singură speranţă" (Ef 4,4). În calitate de creştini care formează o comunitate diecezană, suntem invitaţi, aşadar, să ne construim mereu viaţa noastră creştină pe Cristos. Dar cum? Dacă e să privim la contextul socio-cultural în care trăim, astăzi, mai mult ca niciodată, răsună extrem de actual îndemnul sfântul Benedict: "Christo nihil omnino praeponere" (să nu se pună nimic înaintea lui Cristos) (Regula LXII, 11). Aceasta înseamnă că trebuie să avem mereu inima fixată în Cristos, să nu preferăm nimic în locul lui. Aceasta nu ne distrage, dimpotrivă, ne determină să ne angajăm şi mai mult să construim o societate în care solidaritatea să fie exprimată prin semne concrete. Şi cum? Tot spiritualitatea benedictină, care, la sfârşitul antichităţii, a dat formă şi suflet Europei ce se năştea în Evul Mediu, propune un program evanghelic sintetizat în motoul "ora et labora et lege", rugăciunea, munca, cultura.
Mai întâi, rugăciunea, care este calea tăcută ce ne conduce direct în inima lui Dumnezeu; este respiraţia sufletului care ne redă pacea în furtunile vieţii. În al doilea rând, munca. Umanizarea lumii muncitoreşti se află la inima Bisericii. Ştim cât de critică este situaţia atâtor muncitori. Ne exprimăm solidaritatea cu toţi aceia care trăiesc într-o precaritate preocupantă. Rana şomajului care afectează ţara noastră să-i determine pe responsabilii vieţii publice, pe angajatori şi pe cei care au posibilitatea să caute, prin contribuţia tuturor, soluţii valide la criza ocupaţională şi să salveze familiile. În această privinţă, cum să nu amintim că familia are astăzi o nevoie urgentă ca să fie tutelată mai bine, deoarece este atacată cu forţă tocmai în rădăcinile instituţiei sale?
Şi în al treilea rând, cultura şi educaţia. Istoria Bisericii este plină de mărturii ale bărbaţilor şi femeilor care, căutându-l pe Dumnezeu şi dovedindu-şi mereu disponibilitatea de a asculta cuvântul său, au meditat şi au căutat să îmbunătăţească viaţa spirituală şi materială a omului. Aceasta ar trebui să fie şi astăzi. Şcoala ar trebui să fie laborator al cunoaşterii, al căutării, al pasiunii pentru viitorul noilor generaţii. Cu toţii trebuie să se simtă determinaţi să transmită tinerilor valorile fundamentale ale patrimoniului uman şi creştin.
Scrisoarea către Diognet, scrisă de un autor anonim din secolul al II-lea, arată cum erau creştinii:
"Creştinii nu se diferenţiază de ceilalţi oameni nici prin teritoriu, nici prin limbă, nici prin obiceiuri de viaţă. Într-adevăr, ei nu locuiesc în oraşe proprii, nici nu folosesc vreun limbaj neobişnuit, nici nu duc un tip special de viaţă. Învăţătura lor nu a fost inventată prin reflecţia şi cercetarea oamenilor iubitori de noutate, nici nu se bazează pe un sistem filozofic uman, aşa cum fac unii. Trăiesc în trup, dar nu conform trupului. Îşi petrec viaţa pe pământ, dar cetăţenia lor este cea din cer. Ascultă de legile stabilite, dar prin modul lor de a trăi sunt superiori legilor. Îi iubesc pe toţi şi sunt persecutaţi de toţi. Sunt necunoscuţi şi totuşi condamnaţi. Sunt trimişi la moarte, dar prin aceasta ei primesc viaţa. Le lipsesc toate, dar găsesc toate cu îmbelşugare. Sunt dispreţuiţi, dar în dispreţ îşi găsesc gloria lor. Sunt loviţi în numele lor bun şi între timp se dă mărturie despre dreptatea lor. Sunt insultaţi şi binecuvântează, sunt trataţi cu mârşăvie şi răspund cu cinste. Deşi fac binele, sunt pedepsiţi ca răufăcători; atunci când sunt pedepsiţi, se bucură, ca şi cum li s-ar da viaţa. Iudeii luptă împotriva lor, ca împotriva unui neam străin, iar păgânii îi persecută. Dar cei care îi urăsc nu ştiu să spună motivul duşmăniei lor".
Într-un cuvânt, creştinii sunt în lume ceea ce este sufletul în trup. Sufletul se află în toate mădularele trupului şi creştinii sunt răspândiţi în oraşele lumii. Sufletul locuieşte în trup, dar nu provine din trup. Şi creştinii locuiesc în această lume, dar nu sunt din lume. Sufletul invizibil este închis într-un trup vizibil şi creştinii sunt văzuţi că locuiesc în lume, dar adevăratul lor cult adus lui Dumnezeu rămâne invizibil. Trupul, deşi nu a primit nici o nedreptate, se năpusteşte cu ură şi luptă împotriva sufletului, pentru că acesta îl împiedică să se bucure de plăcerile senzuale; tot aşa, şi lumea îi urăşte pe creştini, deşi nu a primit nici o insultă, numai pentru că aceştia se opun răului.
Chiar dacă este urât, sufletul iubeşte trupul şi mădularele sale, tot aşa, şi creştinii îi iubesc pe cei care îi urăsc pe ei. Sufletul este închis în trup, dar, la rândul său, el susţine trupul. Şi creştinii sunt ţinuţi în lume ca într-o închisoare, dar ei sunt cei care sprijină lumea. Sufletul nemuritor locuieşte într-un cort muritor, tot aşa, şi creştinii sunt ca nişte pelerini în călătorie printre lucrurile supuse stricăciunii, dar aşteaptă incoruptibilitatea cerească. Sufletul, privat de mâncăruri şi băuturi, devine mai bun. Tot aşa, şi creştinii, expuşi chinurilor, cresc zi de zi ca număr. Dumnezeu i-a aşezat într-un loc aşa de nobil, pe care nu au permisiunea să-l părăsească.
Iubiţi fraţi şi surori! Nu e greu să înţelegem că Biserica noastră locală este moştenitoarea şi depozitara misiunii de a proclama că în viaţa noastră nimeni şi nimic nu trebuie să-i ia lui Isus primul loc; misiunea de a construi, în numele lui Cristos, o nouă omenire sub semnul primirii şi ajutorării celor mai slabi. Aşa să ne ajute sfinţii noştri patroni şi, mai ales, Maria, Maica Bisericii şi steaua speranţei noastre.
