Stimaţi radioascultători, iubiţi credincioşi,
Am început timpul Postului Mare cu un îndemn şi o chemare la întoarcere, la convertire: "Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie", ni s-a spus în ritul specific din Miercurea Cenuşii, iar profetul Ioel, în aceeaşi zi, ne striga: "Sfâşiaţi-vă inimile şi nu hainele şi întoarceţi-vă la Domnul Dumnezeul vostru, căci el este milostiv şi îndurător, îndelung răbdător şi plin de bunătate..." Rămânând în această atmosferă specifică Postului Mare, liturgia cuvântului din duminicile precedente şi din duminica de astăzi, scoate în evidenţă, pe de o parte, nemărginita bunătate şi îndurare a lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, necesitatea convertirii, a întoarcerii, necesitatea unei schimbări radicale şi profunde a vieţii.
E normal să ne întrebăm: De ce atâta insistenţă pentru convertire? Este păcatul un rău aşa de mare?
Noi, care ne-am obişnuit să privim păcatul doar ca pe o încălcare a unor porunci, a unor norme, percepem mai puţin răutatea păcatului şi mai ales consecinţele dezastruoase pe care le are pentru viaţa noastră umană şi spirituală. Mai mult, am ajuns să pierdem simţul păcatului, am ajuns dependenţi de opiniile celorlalţi, am creat mitologia libertăţii fără frâu, scoţând din viaţa noastră siguranţa credinţei, valoarea principiilor morale. L-am dat deoparte pe Dumnezeu, ca pe unul care ne încurcă, fără să ne dăm seama că omul nu poate trăi fără această prezenţă şi am creat noi alţi dumnezei, după gustul şi slăbiciunile noastre. Or, dacă vrem să înţelegem necesitatea convertirii trebuie să percepem, să înţelegem mai întâi răutatea păcatului.
Nu, păcatul nu este o simplă încălcare a unei legi, a unor porunci, e mult mai mult!
A alege păcatul înseamnă a-l da deoparte pe Dumnezeu şi a pune propria voinţă pe primul loc, dacă vreţi, înseamnă a ne idolatriza pe noi înşine. "Eu îmi sunt Dumnezeu, spune cu nesocotinţă păcătosul, nu am nevoie de un altul", şi, astfel, darurile pe care le-a primit de la Creatorul său le întoarce împotriva lui Dumnezeu! Cu inteligenţa pe care a primit-o pentru a cunoaşte lumina şi adevărul, omul păcătos se întoarce spre întunericul patimilor oarbe, inima care a primit-o pentru a-l iubi pe Dumnezeu, pentru a iubi pe aproapele, se îndreaptă spre ceea ce este josnic, instinctual, voinţa pe care a primit-o pentru a-şi domina pornirile, pentru a-şi canaliza energiile spre bine, urmează sugestiile duşmanului lui Dumnezeu.
Iar consecinţele sunt dramatice!
Priviţi la femeia prinsă în păcat din evanghelia de astăzi: este singură, în mijlocul acuzatorilor, fără nume, fără demnitate, fără voce, fără dreptul la cuvânt. Nimeni nu se gândeşte că în spatele acelei femei este o istorie de viaţă, un chip, este o persoană cu sentimentele ei, cu problemele ei. Nimeni nu se întreabă ce a determinat-o să ducă o asemenea viaţă, ce a împins-o să facă alegeri greşite, să devină un instrument în mâinile celorlalţi, nimeni nu se întreabă unde îi este familia, unde este cel cu care a greşit... este o păcătoasă şi atât! Ce face păcatul din om: mai întâi îl seduce, îl atrage şi apoi îl abandonează, îl lasă singur, oferă iluzia libertăţii, a gestionării propriei vieţi aşa cum se doreşte, fără bariere, fără restricţii, iar în final găseşte contrariul: fiul risipitor şi-a dorit ceea ce era a lui, a voit să plece departe, să fie liber, să se distreze, să experimenteze totul, şi ce găseşte? Foame, dependenţă, lipsuri, regrete, umilinţă. Femeia din evanghelia de astăzi are impresia că-şi gestionează propria viaţă, că face ceea ce doreşte, că este liberă, dar în realitate devine obiect în mâinile altora, instrument în mâinile acelora care se folosesc de ea fără să-şi pună problema că în felul acesta o pun în pericol de moarte. Păcatul te seduce şi apoi te abandonează, te sărăceşte, te lasă gol!
E un gol interior, pentru că rupe legătura naturală dintre om şi Dumnezeu, iar omul rămâne cu fragilitatea specific umană trăind ca şi cum Dumnezeu nu ar exista, fără capacitatea de a se deschide harului, cuvântului lui Dumnezeu.
E un gol de idealuri pentru că păcatul înseamnă întuneric, incapacitatea de a privi mai departe, înceţoşarea minţii şi a inimii, blocarea în materie, în ceea ce este trecător, nesemnificativ, lipsit de importanţă!
Este un gol de iubire care îi perverteşte omului fibrele cele mai profunde ale fiinţei sale făcându-l incapabil să relaţioneze cu ceilalţi. Şi ceea ce este şi mai trist e faptul că de multe ori păcatul sau o serie de păcate sunt făcute în numele iubirii. Nu uitaţi: Iuda l-a trădat pe Cristos cu unul dintre cele mai frumoase şi profunde gesturi de iubire, cu un sărut. Nu tot ceea ce se pretinde a fi gest de iubire este aşa şi în realitate, dimpotrivă, poate fi expresia celui mai cinic egoism, care instrumentalizează, foloseşte şi apoi abandonează.
Da, păcatul înseamnă gol, numai că sufletul omului nu rămâne gol, şi acolo unde nu mai este loc pentru Dumnezeu, este loc pentru altceva, pentru dezordine, nedreptate, falsitate, minciună, imoralitate, orgoliu şi vulgaritate. Astfel omul ajunge să se închidă în carapacea tristă a materiei, a animalităţii, a absurdului şi a plictiselii, ajunge să caute mereu fără să fie mulţumit vreodată.
Şi încă ceva: păcatul are şi o dimensiune colectivă care de multe ori pare că îi atenuează gravitatea şi responsabilitatea. Mă întorc la evanghelia de astăzi: cărturarii, fariseii, vin la Cristos în grup, fiecare are pietre în mâini, pregătit să le arunce, dar niciunul nu se va simţi responsabil, în mod direct, personal, de moartea acelei femei... fiecare va arunca, dar niciunul nu va simţi responsabilitatea acelei vieţi! Grupul, mulţimea, are o putere imensă, dar nu-şi va asuma niciodată responsabilităţi; cei care merg pe stadion nu ar urla şi nu ar folosi singuri niciodată limbajul pe care îl folosesc acolo, dar la grămadă îşi pierd identitatea... De câte ori încercăm să ne scuzăm propriile păcate prin influenţa celor din jur, a prietenilor, a grupului din care facem parte: "M-am luat după, m-am lăsat influenţat". Cristos ne obligă să privim la noi înşine, să ne asumăm propriile responsabilităţi: "Cine dintre voi este fără de păcat, să arunce primul cu piatra". Priveşte la tine, nu la ceilalţi, asumă-ţi responsabilitatea faptelor tale, nu lăsa pe altul sau pe alţii să hotărască în locul tău... În faţa lui Dumnezeu vei răspunde pentru faptele tale nu pentru ceea ce au făcut alţii, iar faptul că ceea ce faci tu fac şi alţii nu te face mai puţin vinovat sau mai puţin responsabil.
Dragi credincioşi, stimaţi radioascultători,
Şansa omului, şansa celui care greşeşte este că Dumnezeu îl priveşte cu înţelegere şi compătimire! Cristos se apleacă şi scrie cu degetul pe pământ - un gest care face trimitere la momentul creaţiei, când Dumnezeu l-a plămădit pe om din pământ şi l-a pus stăpân peste toate, chemându-l la o viaţă de comuniune şi fericire... Numai că omul care trebuia să fie gloria lui Dumnezeu riscă să devină deziluzia Creatorului. Dar Dumnezeu nu renunţă: "Femeie, nimeni nu te-a condamnat? Nimeni, Doamne. Nici eu nu te condamn, mergi şi nu mai păcătui!" Cristos nu justifică păcatul, nu-i minimalizează răutatea, dar nici nu insistă asupra lui: el subliniază capacitatea femeii de a ieşi din starea în care se află, de a-şi schimba viaţa, de a fi altfel; cu alte cuvinte, îi spune: Nu e adevărat că aceasta este condiţia ta, că nu poţi să fii altfel, dimpotrivă, poţi să te ridici, poţi să-ţi schimbi viaţa, poţi să-ţi redobândeşti demnitatea, de aceea îţi spun: Mergi şi nu mai păcătui!
Da, Dumnezeu crede în noi, în capacitatea noastră de a ne ridica, de a renunţa la păcat, de a fi altfel. Întrebarea este: Noi mai credem în noi înşine, în capacităţile noastre, în demnitatea noastră?
Relatează unul dintre episcopii catedralei "Notre Dame" din Paris: "Unul dintre predicatorii catedralei care, prin predicile sale, atingea nu numai inimile credincioşilor, ci şi ale celor indiferenţi şi reci, a fost apostrofat într-o zi de un tânăr care îi reproşa că prin ceea ce spune el ţinea poporul în ignoranţă, că Biserica şi credinţa aparţineau unor vremuri apuse... Preotul a încercat să-l calmeze însă el a continuat cu insultele şi jignirile. Preotul, în cele din urmă, i-a zis: «Uite, vino în biserică şi spune-i direct lui Dumnezeu aceste lucruri. Mergi şi strigă cu toată puterea în faţa răstignitului că el, Cristos, a murit pe cruce pentru tine, dar ţie nu-ţi pasă deloc». Tânărul a intrat şi a strigat cât a putut de tare: «Cristos a murit pe cruce pentru mine, dar mie nu-mi pasă deloc». «Foarte bine - i-a spus preotul - acum mai strigă o dată». Şi tânărul a strigat, iar de data aceasta cu o oarecare ezitare. Preotul l-a îndemnat: «Aproape ai terminat, strigă pentru ultima dată». Tânărul a privit crucea, dar nu a mai îndrăznit să scoată nici un cuvânt. Şi continuă episcopul: «Acel tânăr eram eu, acum 30 de ani»".
Dragi credincioşi, acest timp al Postului Mare ne poartă, ne aşază în faţa Răstignitului. În faţa lui suntem noi, cu viaţa noastră, cu alegerile noastre, dar şi cu păcatele noastre, cu compromisurile noastre! Ne pasă de Dumnezeu şi de viaţa noastră? Vrem să fim o deziluzie sau o bucurie pentru Dumnezeu?
