Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
În prima lectură, profetul vrea să reînvie speranţele slabe ale exilaţilor, prin vestirea eliberării care va fi ca un exod, având totuşi aspectul unei mari noutăţi: "Nu vă mai gândiţi la ceea ce a fost mai înainte şi nu vă mai amintiţi de cele trecute. Iată, eu fac o lume nouă; ea apare deja; nu o vedeţi?" Şi dacă ar fi să ne întrebăm care este noutatea pe care Domnul o înfăptuieşte, observăm răspunsul tot în cuvântul profetului: "Voi face să treacă un drum prin locuri neumblate şi râuri prin pustiu". Chiar dacă pentru om unele lucruri par a fi imposibil de înfăptuit, vedem că pentru Dumnezeu nu este la fel. Eliberarea din robie a poporului evreu şi drumul deschis în pustiu pentru ca poporul să se poată întoarce în patrie este o minune a atotputerniciei lui Dumnezeu. La fel odinioară Dumnezeu a înfăptuit tot o minune când a eliberat pe poporul evreu din robia Egiptului şi a deschis drum uscat prin mijlocul mării pentru ca poporul să se îndrepte spre ţara făgăduită.
În a doua lectură, apostolul Paul ne vorbeşte tot despre o noutate, un lucru cu totul nou. Este vorba despre ceea ce s-a petrecut în viaţa sa personală în momentul întâlnirii cu Cristos. A fost o eliberare, o trecere de la viaţa de păcat din trecut la viaţa nouă de libertate a harului. Această trecere de la ce era vechi la ce este nou este tot o minune a harului lui Dumnezeu. Acum, sfântul Paul, care a fost un bun păzitor al legii mozaice, spune că tot ceea ce ar putea constitui slava şi mărirea lui le socotea ca pe o măturătură din clipa în care l-a descoperit pe Cristos. Toate faptele lui cele bune de până atunci le socoteşte ca pe o pierdere în confruntare cu posibilitatea de a-l câştiga pe Cristos. Convertirea lui este o convertire adevărată, este o totală orientare a sa spre misterul lui Cristos, adică spre patima, moartea şi învierea lui. Apostolul ni se dă pe sine ca exemplu şi ne îndeamnă să înfăptuim şi noi în viaţa noastră de creştini aceeaşi convertire, adică viaţa noastră să fie orientată în întregime spre patima, moartea şi învierea lui Cristos.
În evanghelie, Cristos înfăptuieşte şi el o lume nouă, un lucru nou, în femeia prinsă în adulter. Noutatea constă în faptul că Isus Cristos o transformă pe femeia păcătoasă într-o făptură nouă, curată, nevinovată, iertată de Dumnezeu.
Timpurile s-au schimbat: astăzi nu mai există pericolul ca o femeie adulteră să fie omorâtă cu pietre în piaţa publică.
Cărturarii şi fariseii din evanghelia de astăzi invocau legea lui Moise ca pretext legal pentru a-1 putea acuza şi condamna pe Isus. Voiau să-i întindă o capcană ca să-l învinuiască. Dar nu au reuşit acest lucru. În zilele noastre uciderea cu pietre nu se mai foloseşte, dar dacă cuvintele ar fi pietre ne întrebăm câte nenorociri s-ar întâmpla? Sau câte mii de persoane ar merge zilnic la urgenţă pentru spitalizare? ... Desigur, poate fi chiar o datorie de conştiinţă denunţarea nedreptăţilor, abuzurilor şi scandalurilor, în special în ceea ce priveşte binele public. Dar gustul scandalului - de la cuvintele mai uşoare sau mai grele aruncate în vânt până la polemicile dintre partide - este cu adevărat ceva de speriat.
"Cine dintre voi este fără păcat să arunce primul cu piatra în ea". Teoretic, numai cel care ar fi totalmente drept, ar putea să aibă dreptul de a arăta cu degetul pe un altul, în act de acuzare. Paradoxal, în scena evanghelică, se întâmplă contrariul: singurul cu adevărat fără de păcat tace şi ţine ochii în jos, "s-a aplecat iarăşi şi a continuat să scrie pe pământ"
Putem fi "curaţi" în faţa legii şi ireproşabili în faţa judecăţii oamenilor, dar nimeni nu este fără de păcat în faţa lui Dumnezeu: "Dacă spunem că suntem fără de păcat ne înşelăm pe noi înşine şi adevărul nu este în noi" (In 1,8). Dar judecata lui Dumnezeu - care este cea a lui Isus - în timp ce condamnă păcatul îl salvează pe cel păcătos, invitându-1 la convertire: "Mergi; de acum să nu mai păcătuieşti!"
Iertarea lui Dumnezeu nu înseamnă indiferenţă sau complicitate cu răul, ci eliberarea omului de povara acţiunilor proprii, de sclavia propriului trecut, pentru a putea merge pe o cale nouă, pentru a putea reinventa propriul viitor, cu noi criterii de viaţă. Ba mai mult, cu unicul criteriu nou: Isus Cristos şi evanghelia sa.
Dreptatea umană poate inventa o pedeapsă pentru vinovăţiile comise: este greu să poată face ceva mai mult. În schimb, iertarea lui Dumnezeu este capabilă să transforme dinăuntru pe cei care-o primesc cu inimă sinceră.
Pentru că numai Cristos răstignit şi înviat - aducătorul iertării lui Dumnezeu - reprezintă noutatea radicală oferită pentru totdeauna experienţei existenţei umane: întâlnirea cu el deschide totdeauna noi perspective. În realitate, în faţa lui Isus, nu există cazuri disperate; iar, pe de altă parte, în faţa evangheliei sale nimeni nu "a ajuns deja la perfecţiune".
"Mergi şi de acum să nu mai păcătuieşti!": este cuvântul lui Cristos care continuă să răsune în sacramentul Pocăinţei, când, recunoscând păcatele noastre - adică fiecare aspect al vieţii noastre care nu este conform cu învăţătura lui Isus - ne încredinţăm cu deplină încredere milostivirii sale, în dorinţa sinceră de a fi mai fideli faţă de evanghelie. Atunci "mărturisirea" noastră devine semn concret al acestei sincerităţi; şi "dezlegarea" preotului devine semn concret al iertării lui Dumnezeu, iertare totdeauna oferită slăbiciunii noastre, pentru a ne transforma după chipul lui Cristos prin puterea Duhului său.
Iubiţi credincioşi,
Ne aflăm încă în timpul Postului Mare, şi liturgia cuvântului din această duminică ne îndeamnă la reînnoire sufletească, la recunoaşterea păcatelor, la convertire şi la încredere în îndurarea şi iertarea lui Dumnezeu. Pentru a răspunde cu sinceritate şi promptitudine la acest îndemn ne punem câteva întrebări care, cu siguranţă, vor primi un răspuns personal din partea fiecăruia. Oare noi nu ne asemănăm uneori cu fariseii din evanghelia de azi? Înclinăm poate uneori să ne considerăm curaţi, fără de păcat şi ajunşi la perfecţiune? Ne dăm seama că de multe ori aruncăm în aproapele nostru dacă nu cu pietre, cu vorbe rele, cu bârfe şi calomnii, cu critici şi condamnări fără drept de apel? Să cerem îndurare şi iertare de la Dumnezeu, apropiindu-ne în acest timp al Postului Mare de sacramentul Pocăinţei, iar întâlnirea cu Cristos la sfânta Liturghie şi la Împărtăşanie să fie şi pentru noi chezăşie a mântuirii veşnice. Amin.
