Ap 11,19a;12.1.3-6a.10ab; Ps 44; 1Cor 15,20-27; Lc 1,39-56
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Solemnitatea Înălţarea la cer a Preasfintei Fecioare Maria sau, aşa cum este cunoscută în popor, Adormirea Maicii Domnului este marcată încă din secolul al V-lea, atât în Bisericile din Occident, cât şi în cele din Orient. Papa Pius al XII-lea defineşte înălţarea la cer a Mariei ca dogmă de credinţă în anul 1950. Creştinii catolici din dieceza noastră o cinstesc pe Mama cerească în peste 15 comunităţi care au ales această zi ca hram al bisericii lor, dar în mod deosebit se îndreaptă astăzi creştinii ca pelerini la sanctuarul de la Cacica. Şi comunitatea din Iaşi centru este astăzi în sărbătoare, întrucât chiar această catedrală este dedicată Preasfintei Fecioare Maria înălţată la cer.
1. Semnificaţia sărbătorii
Poporul creştin a arătat şi arată mereu o sensibilitate deosebită faţă de Maica Domnului, cinstind-o prin cântece, rugăciuni şi devoţiuni pe tot parcursul anului liturgic.
Dar se cuvine astăzi într-un chip special să ne reamintim sau să precizăm care este semnificaţia acestei solemnităţi. Cum înţelegem noi cei de astăzi misterul înălţării sfintei Fecioare la cer sau cum ar trebui să-l înţelegem? Aşa cum am ascultat în sfânta evanghelie, Maria îl preamăreşte pe Dumnezeu în casa Elisabetei: "Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu" (Lc 1,46).
Maria este prima mântuită. Cântecul ei de mulţumire, Magnificat, face să urce toată slava la Mântuitor, la cel puternic. Ceea ce o face pe Maria unică, înălţată cu trupul şi cu sufletul în slava lui Dumnezeu, nu ţine de meritele sale proprii, ci de harul însuşi al Fiului său, Isus. De aceea, adevărata devoţiune faţă de Maria ne trimite în mod constant la misterul lui Cristos. Pentru a înţelege înălţarea ei în slava cerească trebuie să contemplăm mai întâi misterul lui Isus înviat. Aşa cum am ascultat în prima lectură de astăzi, sfântul apostol Paul se adresa corintenilor spunându-le: "Cristos a înviat din morţi, fiind, dintre cei morţi cel dintâi care a înviat... Toţi vor învia în Cristos, dar fiecare la rândul lui: la început Cristos, apoi cei care vor fi ai lui Cristos, când el va veni din nou" (1Cor 15,20-26). Aşadar, învierea lui Cristos ne conduce şi pe noi la înviere, la noua viaţă. "Cu învierea lui Cristos, spunea un autor sacru, s-a decis soarta lumii. Cei care ne-am renăscut în puterea Paştelui, călătorim deja spre cer. Nimic nu ne mai poate rupe de Cristos, decât doar poziţia noastră conştientă, contrară iubirii. Dar acolo unde arde chiar şi numai o scânteie a iubirii, acolo lumina cerului a devenit deja vizibilă. Nici o speranţă nu va fi dezamăgită în el" (L. Boros). Printr-un privilegiu, Maria a ajuns deja la această slavă şi la această împlinire totală, care este scopul planului lui Dumnezeu. Noi, creştinii, suntem conştienţi de faptul că Mama noastră cerească mijloceşte pentru noi din slava la care a fost înălţată. De aceea o invocăm în rugăciunile noastre pentru a-l lăuda pe Dumnezeu pentru bucuriile din viaţa noastră, dar şi pentru a cere ajutorul în momentele de încercare prin care trecem. Anna Frank, o evreică tânără care a murit în lagărele de concentrare naziste, nota în jurnalul ei aceste cuvinte: "Pentru cine se teme sau se simte nefericit, cel mai bun remediu este de a ieşi afară din încăperea în care se află şi să meargă într-un loc unde să fie numai el singur: numai cu cerul, cu natura şi cu Dumnezeu. Atâta timp cât va putea să privească cerul fără teamă, să fie sigur că şi-a păstrat nobleţea sufletească şi se va întoarce fericit în casa sa". Iar sfânta Fecioară ne conduce prin sărbătoarea de astăzi spre contemplarea cerului, nu pentru a trăi o nostalgie bazată pe sentimentalism, dar pentru a redescoperi un nou impuls, un nou elan pentru viaţa noastră. Este o terapie, dacă putem spune aşa, pe care o are la îndemână creştinul pentru a rezista în faţa atâtor forme de descurajare care apar în ziua de astăzi, când mulţi oameni îşi pierd sensul vieţii.
2. Poziţia justă a credinţei noastre
Înălţarea sfintei Fecioare Maria la cer ne aşază în poziţia justă a credinţei noastre. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că drumul spre cer, spre împărăţia veşnică, nu începe imediat după moartea fizică, ci a început deja de când existăm pe acest pământ şi se desăvârşeşte în noi în măsura în care ne hrănim din sacramentele Bisericii, izvoarele de har. Înseamnă să păstrăm orientarea noastră mereu spre Dumnezeu aşa cum a făcut Maria. Ea s-a deschis total planului Domnului: "Fie mie după cuvântul tău" (Lc 1,38). Mergând în vizită la Elisabeta, dialogul lor este tot despre planul lui Dumnezeu în om. Evangheliile ne-o prezintă pe Maria mereu în relaţie cu Isus, cu Dumnezeu, mereu preocupată pentru îndeplinirea planului pe care l-a acceptat cu bucurie şi în mod liber.
E un exemplu sublim pentru fiecare dintre noi. Astfel ne putem întreba cât de mult astăzi oamenii mai discută între ei subiecte care să-l aibă pe Dumnezeu în centru? Cât se mai preocupă chiar creştinii să raporteze viaţa lor zilnică la planul şi la voinţa lui Dumnezeu? Dacă ar fi aşa, atunci nu am mai vedea oameni trişti, oameni descurajaţi. Din păcate, prea mult noi, cei de azi, suntem interesaţi mai degrabă de lucruri materiale, de putere, de renume, de realităţi care sunt în topul preferinţelor astăzi.
În anul 1923, opt dintre cei mai bogaţi oameni din lume s-au întâlnit într-un hotel din Chicago. A fost prezent preşedintele celei mai mari companii de oţel din lume, preşedintele celei mai mari companii de bunuri casnice, cel mai mare negustor de grâu din lume, preşedintele bursei din New York, preşedintele Băncii Internaţionale şi un membru din guvernul federal.
După 25 de ani situaţia acestor oameni era aceasta: primul a trăit ultimii cinci ani cu bani de împrumut şi a murit fără un ban în buzunar, al doilea s-a sinucis, cel mai mare negustor a murit dator, preşedintele Bursei a făcut ani de puşcărie, membrul guvernului a fost eliberat din penitenciar doar înaintea morţii, să poată muri acasă. Este o istorie adevărată, care ar putea da serios de gândit.
Maria ne oferă garanţia că, apelând la mijlocirea ei, ne va orienta spre cele cereşti, spre adevărurile substanţiale ale vieţii, spre conţinutul profund al credinţei pe care o purtăm ca dar în noi.
3. Ordinea harului este diferită de ordinea naturală.
Aş dori însă, pornind de la sărbătoarea de astăzi, să mai subliniez un aspect important, şi anume că ordinea harului este diferită de ordinea naturală sau, mai bine zis, este superioară ordinii naturale.
Omul realizează permanent în viaţa sa pământească trecerea de la situaţiile reale la situaţia sa existenţială. Numai că tendinţa este adesea de a considera că atât planul realităţilor concrete cât şi cel existenţial îi aparţin numai lui. El se pretinde a fi patronul absolut al tuturor realităţilor. Nu putem să nu observăm în zilele noastre, marcate de atâtea dificultăţi, cum atâţia oameni care nu au un loc de muncă sau nu reuşesc să facă faţă cerinţelor vieţii cu ceea ce câştigă ajung pe plan existenţial la neîncredere în ei înşişi, la descurajare, dacă nu chiar la disperare. Şi aceasta tocmai pentru că nu reuşesc să mai vadă legătura lor existenţială cu Dumnezeu, la care trebuie să recurgă, pe care trebuie să-l implore, pe care trebuie să-l interpeleze prin dialogul rugăciunii şi al vieţii în concordanţă cu credinţa pe care o poartă în suflet prin Botez.
Să luăm doar două exemple, la îndemâna oricui, pentru a înţelege puterea de acţiune a harului lui Dumnezeu în viaţa noastră. Ştim cu toţii că, pentru a creşte roadele pământului şi a ajunge la maturitate, nu e suficient doar soarele şi ploaia însă e nevoie de intervenţia agricultorului, de truda sa. De asemenea, şi copilul care se naşte şi creşte are nevoie de implicarea părinţilor, care să-l educe, să-l îndrume, să-l orienteze în viaţă. Aşa este şi viaţa omului, a creştinului. Nu e suficient doar să trăim oricum, să avem doar hrană şi locuinţă şi să ne preocupăm doar de acestea pentru a fi la standardele pe care le impune societatea de azi. Omul are nevoie de educaţie, de cultivare a valorilor sale, de înnobilare, de înălţare către Creatorul său.
Se povesteşte că un rege călătorea în deşert însoţit de o caravană lungă care transporta tezaurul fabulos de aur şi pietre preţioase. Cam pe la jumătatea drumului, o cămilă din caravană, sfârşită de fierbinţeala şi asprimea nisipului, s-a prăbuşit şi nu s-a mai ridicat. Cel care era responsabil de încărcătura de pe cămilă a spart bagajul, şi pietrele şi perlele preţioase s-au împrăştiat pe nisip. Principele nu voia să încetinească ritmul deplasării întrucât cămilele erau supraîncărcate şi era pericolul de a nu mai putea traversa deşertul. A îngăduit totuşi pajilor şi soldaţilor săi să culeagă cât reuşeau să ducă cu dânşii din pietrele preţioase, având grijă să-şi continue încet drumul. Aceştia s-au oprit şi s-au aruncat cu aviditate asupra grămezii de bogăţii din nisip. Regele a observat, la un moment dat, că totuşi cineva continua să meargă în urma sa. Şi-a întors privirea şi a văzut că era unul dintre pajii săi, care îl urma plin de sudoare. "Dar tu, îi spuse principele, nu te-ai oprit să aduni nimic?" Tânărul i-a răspuns însă cu demnitate: "Eu îmi urmez regele".
Această povestioară surprinde într-o bună măsură şi comportamentul oamenilor de azi. Unii rătăcesc de la calea hotărârilor bune de a-l urma pe Cristos, fiind fascinaţi de lucrurile mărunte, dar strălucitoare, pe care le oferă viaţa aceasta, şi numai câţiva merg mai departe fără şovăire.
Maria ne oferă prin sărbătoarea de astăzi perspectiva înnobilării noastre, a înălţării noastre la demnitatea harului pe care îl primim prin sacramente.
4. Care este rodul solemnităţii de astăzi pentru sufletul nostru?
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
În sfârşit, aş dori să ne întrebăm care este rodul solemnităţii de astăzi pentru sufletul nostru?
Celebrarea Mariei nu este doar un moment izolat de devoţiune, nu este doar o aducere aminte a rolului ei în istoria mântuirii noastre, ci este mai ales un timp potrivit pentru noi de a deveni mai conştienţi de puternica ei mijlocire pentru noi la Dumnezeu. Maria are misiunea de a-i conduce pe toţi oamenii la mântuire. Dacă mamele se preocupă să-i pregătească pe copiii lor pentru viaţa pe acest pământ, sfânta Fecioară se preocupă să ne conducă cu ea în patria cerească. Grija ei maternă este îndreptată în mod deosebit spre mântuirea sufletului. Dorinţa ei cea mai mare este aceea de a conduce la mântuire toate sufletele şi a le prezenta lui Dumnezeu. Cu siguranţă că ea, ca şi mamă, este preocupată şi de necesităţile omului din viaţa aceasta pământească. Dar ceea ce are mai mult la inimă este drumul nostru spre sfinţenie. De aceea, suntem chemaţi să ne încredinţăm ei, având siguranţa că nu vom rătăci drumul. Astăzi scumpa noastră Mamă din ceruri, care ni se descoperă cu o strălucire divină, ne aminteşte nouă, celor care suntem încă pelerini pe acest pământ, că cerul este ţinta spre care trebuie să ne orientăm viaţa noastră.
Să o urmăm plini de încredere. Să avem curajul să o imităm. Copiii să o urmeze aşa cum pruncul Isus era supus ei. Tinerii să descopere bucuria slujirii aşa cum a trăit-o Maria. Familiile să trăiască idealul propus de Maria: al umilinţei, al ascultării de glasul lui Dumnezeu, al carităţii şi generozităţii. Astfel şi viaţa noastră poate deveni un Magnificat, o preamărire a lui Dumnezeu, care face lucruri mari în fiecare dintre noi. Amin.
