Ap 11,19a;12.1.3-6a.10ab; Ps 44; 1Cor 15,20-27; Lc 1,39-56
Iubiţi pelerini şi cinstitori ai Preacuratei Fecioare Maria de la Cacica,
Stimate autorităţi centrale, judeţene şi locale,
Dragi credincioşi radioascultători,
Salut pe toţi pelerinii veniţi din toată dieceza noastră, din toate colţurile ţării noastre şi de peste hotare şi doresc să-mi exprim apropierea faţă de toţi cei care nu au putut fi cu noi astăzi: mă gândesc la cei care sunt bolnavi şi cei care îi asistă, la persoanele în vârstă care cu greu suportă deplasările lungi, mă gândesc la cei închişi, şi la toţi aceia, care în spirit de sacrificiu, au rămas la locurile lor pentru a-şi îndeplini datoriile stării lor. Prin intermediul undelor radio îi salut pe toţi cu multă afecţiune! Salut într-un mod deosebit pe tineri care şi în acest an au adus cu ei prospeţimea bucuriei şi speranţei. Urarea mea este ca toţi împreună să vă puteţi bucura sub privirile Mamei noastre cereşti, aici la sanctuarul ei de la Cacica.
Noi ne bucurăm pentru că ridicarea Mariei la cer, în strânsă legătură cu misterele de slavă ale lui Isus, cu învierea şi înălţarea lui la cer, este un eveniment care ne umple de bucurie profundă. Ea este şi semn şi izvor al speranţei în viaţa veşnică şi în învierea noastră viitoare.
Astăzi se va depune în mod solemn piatra de temelie pentru viitoarea piaţă din faţa sanctuarului şi care va aminti de un mare cinstitor şi pasionat al Mariei: Ioan Paul al II-lea, care s-a declarat şi a fost cu adevărat "totus tuus", cu totul al Mariei.
Ca toate marile sărbători ale anului liturgic, şi solemnitatea de astăzi a Adormirii Maicii Domnului este caracterizată de un ton de bucurie profundă, însoţită de invitaţia liturgiei să ne deschidem inima şi viaţa la această bucurie. Cu o asemenea invitaţie se deschide Liturghia solemnităţii Fecioarei Maria: "Să ne bucurăm cu toţii în Domnul celebrând această zi de sărbătoare în cinstea Fecioarei Maria: de ridicarea ei la cer se bucură îngerii şi într-un glas îl laudă pe Fiul lui Dumnezeu".
Sărbătoarea de astăzi ne umple cu adevărat de bucurie profundă şi de speranţă mare pentru viitorul nostru. Dumnezeu a ridicat în Maria şi trupul nostru uman şi-l va înălţa încă în fiecare dintre noi, nu după valorile trecătoare ale aceste lumi, dar asociindu-l la slava Duhului şi destinându-l învierii şi nemuririi.
Trebuie să ne bucurăm cu toţii în Domnul, deoarece în Maria, ridicată cu trupul şi sufletul la cer, contemplăm desăvârşirea mântuirii; în ea, Mama lui Cristos şi Mama Bisericii, este indicat punctul final definitiv la care sunt chemaţi creştinii şi Biserica întreagă.
Într-adevăr, Maria - vom cânta la prefaţa Liturghiei - "este chip şi imagine a Bisericii", "semn de speranţă sigură şi de mângâiere" pentru noi, deoarece suntem încă pelerini pe pământ.
Ceea ce mărturisim la sfârşitul Crezului, "Cred în învierea morţilor", astăzi contemplăm în ridicarea glorioasă la cer a Fecioarei Maria.
Ridicarea cu trupul la cer a Mariei este adevăr de credinţă pentru noi catolicii. Dogma a fost definită de papa Pius al XII-lea în anul 1950. Dar credinţa poporului creştin în cea ridicată cu trupul şi sufletul la cer este mult mai veche şi datează din primele veacuri ale creştinismului.
Despre moartea preacuratei Fecioare Maria şi despre ridicarea ei la cer vorbeşte o carte apocrifă, Transitus Mariae (Trecerea Mariei). Cartea atestă un cult vechi în cinstea Mariei ridicată cu trupul şi sufletul la cer după moartea ei sau "adormirea" ei. După mărturia acestei cărţi, care preia o veche tradiţie din Ierusalim, din timpurile apostolice, Maria şi-ar fi terminat viaţa pe Muntele Sion, în timp ce apostolii erau în jurul ei; apoi ei au purtat-o solemn în procesiune pe valea Cedronului, au depus-o într-un mormânt săpat în stâncă şi au văzut-o ridicându-se la cer cu trupul şi sufletul.
"Vino, nu te teme, fiindcă te aşteptă oştirea cerească spre a te introduce în bucuria paradisului. În timp ce Isus spunea acestea, Maria se ridică de la pământ, se întinse pe pat şi îşi dădu sufletul, mulţumindu-i lui Dumnezeu. Apostolii îi văzură sufletul atât de curat încât nu poate limba vreunui om să-l descrie cum se cuvine... Trupul ei sfânt radia de atâta strălucire încât era cu neputinţă să-i priveşti frumuseţea din cauza luminii prea mari care îţi lua ochii. Era ca floarea crinului care răspândeşte un parfum nespus de plăcut". Aşa descrie cartea apocrifă Transitus Mariae trecerea Maicii Domnului din această viaţă. Nu ştim cum a murit Maria, dacă de moarte poate fi vorba. Limbajul creştin, când este vorba de sfânta Fecioară, nu cunoaşte cuvântul "moarte", ci cuvântul "adormire". A fost ca un somn scurt, căci, explică sfântul Ioan Damascenul: "Trupul ei nu s-a descompus, ci a fost transformat într-un chivot mai nobil şi mai dumnezeiesc, care nu a pierit odată cu moartea, ci va dăinui în veşnicie".
Modul în care Maria şi-a terminat viaţa pământească ne duce cu mintea la cuvintele pe care sfântul Paul le scria corintenilor: "Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde-ţi este moarte, biruinţa? Unde-ţi este moarte, ghimpele tău?... Aşadar, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Cristos" (1Cor 15,54-57). Biruinţa Mariei asupra morţii este doar un aspect al biruinţei globale şi totale asupra Satanei, autorul păcatului şi al morţii.
Sfânta Scriptură începe cu promisiunea acestei biruinţe din Cartea Genezei şi se încheie cu realizarea acestei biruinţe descrisă de cartea Apocalipsului: "Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei căuta călcâiul" (Gen 3,15). Aceasta este suprema umilire a celui care a păcătuit prin orgoliu. Măcar de-ar fi fost învins de un bărbat! Dar tocmai o femeie, l-a învins, l-a umilit! L-a învins o făptură de carne, pe el, spirit pur! De aici ura înverşunată a Satanei împotriva Mariei.
Conciliul Vatican II ne învaţă că Maria a fost asociată la această victorie asupra Satanei, a păcatului şi a morţii de pe Calvar: "Zămislindu-l pe Cristos, născându-l, hrănindu-l, înfăţişându-l Tatălui în templu, suferind împreună cu Fiul său răstignit pe cruce, ea a cooperat în mod deosebit la opera Mântuitorului". La picioarele crucii, "a stat neclintită, a suferit adânc cu Fiul ei unul născut şi s-a unit cu suflet de mamă la jertfa lui, consimţind cu bucurie la sacrificarea victimei născute din ea" (LG 61;58).
Ascultând descrierea de la început din Transitus Mariae, ne dăm seama că Maria nu a murit. A adormit. Nu a murit, atunci însă a murit pe Calvar. Ar fi fost nedrept să moară de două ori. "S-a unit cu suflet de mamă la jertfa lui", spune documentul Conciliului. O mamă care asistă la moartea copilului ei suferă în inima ei mai mult decât suferă copilul care moare. Când mamele îşi îngroapă copiii, la coborârea sicriului în mormânt, spun aceste cuvinte: "Ieşi afară şi lasă-mă pe mine să intru în locul tău!" Sfântul Ioan în Apocalips o descrie exact pe Maria suferind şi plângând pe Calvar.
Voim să cuprindem în toată profunzimea sa misterul pe care îl celebrăm astăzi şi recitim pe scurt cele trei lecturi ale Liturghiei. Ele evidenţiază trei conflicte sau contraste: între bine şi rău, între viaţă şi moarte, între sărăcie şi putere.
Binele şi răul
Prima lectură, din cartea Apocalipsului, descrie o scenă de luptă, un conflict: pe de o parte femeia cu copilul - semn al binelui, al mântuirii - pe de altă parte balaurul roşu care vrea să sfâşie, să devoreze copilul, şarpele, balaurul care este simbol al puterii răului, al violenţei monstruoase, al violenţei distrugătoare, care continuă să facă atâtea ravagii prin atentatele teroriste, prin războaiele fratricide, prin ura dintre popoare şi, mai aproape de noi, prin ura şi discordia semănată zilnic de cei care s-au înrolat în regimentele balaurului. Balaurul roşu încoronat se dezlănţuie împotriva femeii care fuge în pustiu, unde ea este în siguranţă şi însuşi Dumnezeu se îngrijeşte să o hrănească. Această femeie este figura Bisericii, a poporului celor sfinţi, este figura Mariei. Biserica şi împreună cu ea orice voinţă sinceră de bine care există în lume, va avea mereu în faţă toată puterea răului, ea va întâlni mereu greutăţi şi persecuţii. Este un conflict care străbate toată istoria şi nu se va sfârşi niciodată.
Ne trăim, aşadar, viaţa pe picior de război. Apostolul Paul ne îndeamnă să luăm armele credinţei pentru a putea face faţă atacurilor Celui Rău. În acest război, Maria luptă alături de noi. Rozariul este arma puternică cu care, asemenea ei, putem ieşi învingători împotriva diavolului, a păcatului şi a morţii.
Totuşi, la orizont este mântuirea şi victoria deplină a Mântuitorului, aşa cum ne asigură cântarea cerească, acea cântare care încheie prima lectură: "Acum s-a săvârşit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi puterea lui Cristos". S-a săvârşit în ciuda răului care continuă să se dezlănţuie cu furie împotriva Bisericii şi împotriva noastră, căci diavolul continuă să facă război.
Maria, femeia care a învins, ne spune: "Nu vă pierdeţi niciodată încrederea, vedeţi în orice eveniment, în orice situaţie binele care iese la iveală şi triumfă".
Astfel, autorul cărţii Apocalipsului ne învaţă că în lupta dintre bine şi rău, simţită de fiecare dintre noi, victoria definitivă aparţine binelui, lui Dumnezeu, şi putem şi trebuie să ducem lupta cu seninătate şi speranţă.
Deosebită este povestea din Mărturisirea pelerinului rus. Un pelerin rus, ajuns la un han, îl roagă pe hangiu să-i dea un ac cu aţă. Se dă aproape de lampă şi îşi însăilează mătăniile deşirate. Cel mai tânăr - era notarul satului - îi zice:
- Se vede treaba că atât de mult te-ai rugat, că ţi s-au rupt mătăniile.
- Nu le-am rupt eu, ci un lup.
- Cum aşa, un lup? Şi lupii se roagă?
Pelerinul a explicat:
- Pe când treceam seara printr-o pădure şi mă îndreptam spre un sat unde trebuia să rămân peste noapte, am fost atacat de un lup. Cum nu aveam în mână altceva decât mătăniile, am lovit fiara cu ele. Mătăniile i s-au înfăşurat în jurul gâtului, lupul mi le-a smuls din mâini şi a sărit în lături, dar imediat s-a încurcat într-un mărăciniş, din care nu se mai putea desface, fiindcă mătăniile îl strângeau de gât. Mi-am făcut semnul crucii şi m-am îndreptat spre lup ca să-l scap, mai ales că mă temeam ca nu cumva să se desfacă singur şi să fugă cu mătăniile. Şi, într-adevăr, îndată ce am pus mâna pe ele, lupul le-a rupt şi a luat-o la fugă".
În această povestioară vedem biruinţa asupra unui animal. Rozariul, rugăciunea mariană prin excelenţă, este arma cea mai simplă, dar totodată cea mai puternică pentru a pune pe fugă fiara, pe diavol. Ni-l putem imagina imobilizat, încurcat cu coarnele în rozariul nostru!
Viaţă şi moarte
A doua lectură este o pagină din scrierile sfântului Paul, care ne oferă cheia de înţelegere a misterului ridicării cu trupul şi sufletul la cer a Preacuratei, punând în lumină contrastul dintre viaţă şi moarte.
Aşa cum Adam - omul vechi care este încă în noi - a adus în lume moartea, la fel Cristos, primind cu iubire voinţa Tatălui până la moartea pe cruce şi învingând-o cu învierea sa, atrage omenirea întreagă spre plinătatea împărăţiei. În Isus Cristos este asumată şi refăcută întreaga omenire. Iar Maria este prima care a beneficiat de victoria vieţii asupra morţii, fiind regina celor înviaţi.
Deoarece ea a aparţinut totdeauna lui Dumnezeu, este şi prima care aparţine de Cristos înviat şi glorificat. După ea, toţi creştinii vor învia în Cristos. Nu numai că vor învia, dar vor fi ridicaţi la cer; şi chiar mai mult, deja fiecare clipă de săvârşire a binelui este o cale spre gloria Mariei, ceea ce înseamnă a fi încetul cu încetul cu ea în cer.
Aş aduce aici un alt exemplu de mare creştin şi iubitor al preacuratei Fecioare Maria. Este vorba de regele Bauduin al Belgiei, mort cu 12 ani în urmă. Regele nu pierdea nici o ocazie să recite un Rozariu împreună cu colaboratorii săi cei mai intimi, mai ales în timpul călătoriilor. Ca unul ce făcea parte din rămăşiţele seminţiei Mariei, păzea poruncile lui Dumnezeu. În ziua în care parlamentul a votat avortul în Belgia, regele a renunţat la coroană şi la tron. De aceea i s-a reproşat că este "prea moral". În discursul de înmormântare, cardinalul Daneels comenta: "Dacă a fi prea moral înseamnă a apăra marile valori occidentale şi chiar universale... atunci noi cu toţii trebuie să fim, după exemplul său, prea morali". Rugându-se Rozariul, a învins păcatul, cu el a învins totodată şi moartea. Toată viaţa a dorit să moară "ca Isus pe cruce". Spunea: "Nu mi-e frică de moarte, fiindcă la moarte suntem primiţi în braţele lui Dumnezeu". A fost dorinţa lui clară ca înmormântarea sa să fie un moment de sărbătoare, nu de doliu. De aceea, la înmormântare, regina Fabiola, soţia lui, s-a îmbrăcat în rochie albă.
Sărăcie şi putere
Minunatul imn din "Magnificat" - Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul - poate fi citit ca o cântare anticipată a ridicării cu trupul şi sufletul la cer a Mariei. Este cântarea speranţei, a siguranţei plină de seninătate, a încrederii în alegerea lui Dumnezeu care privilegiază pe cei săraci şi smeriţi. În această cântare întâlnim acea logică a pierderii pentru a găsi, a suferinţei pentru a face loc bucuriei, a sărăciei în opoziţie cu puterea.
Elementul central al imnului stă tocmai în contrastul dintre sărăcie şi putere: Dumnezeu se descoperă în sărăcie, în simplicitate, în dăruirea unei inimi curate şi credincioase. Maria se pune de partea celor smeriţi şi săraci, asupra căreia se întinde braţul puternic al lui Dumnezeu pentru a o proteja şi a o umple cu minunile sale. Sărăcia inimii şi a vieţii, încredinţarea totală în mâinile Tatălui ceresc, trăite de Cristos şi de Fecioara Maria, sunt adevărata putere care izbucneşte în istorie, care reduce la tăcere puterile lumeşti.
Victoria nu este, aşadar, niciodată a egoismului, ci a slăbiciunii, a sărăciei şi a umilinţei, a inimii capabile să înţeleagă, să iubească şi să primească.
Mesaje pentru noi
Multe sunt învăţăturile pe care le putem scoate din misterul ridicării cu trupul şi sufletul la cer a preasfintei Fecioare Maria cu ajutorul textelor biblice şi aş vrea să mă opresc asupra a două: dorinţa după paradis şi încrederea în faţa puterilor Celui Rău.
1. Maria este modelul spre care se orientează itinerarul universal al omului şi al lumii, iar în ridicarea ei cu toată fiinţa la cer, contemplăm recuperarea totală a fiinţei umane în Dumnezeu. De aici invitaţia de a trezi în noi dorinţa după paradis şi sensul religios al vieţii de după moarte, credinţa în înviere. Trebuie să ne gândim la viitor în termeni de slavă, de plinătate, şi nu de "nefiinţă", aşa cum auzim deseori astăzi pe unii, când vor să spună că cineva a murit.
Împreună cu papa Paul al VI-lea vă adresez şi eu îndemnul: "Să ridicăm capetele noastre îngreunate şi plecate spre orizontul pământesc; să privim spre cer, spre orizontul adevărat al vieţii, care străluceşte de figura luminoasă a Mariei şi să-i cerem să ne dea credinţa în paradis şi speranţa de a ajunge acolo".
2. Balaurul roşu încoronat, puterea răului, continuă să facă ravagii, să persecute omenirea şi, în special, pe creştini. Atâţia martiri chiar şi în timpurile noastre, care ne spun că drumul nostru este fragil, plin de pericole, de suferinţă, de cruci; Fecioara Maria ne ajută să intrăm în această istorie de conflicte, spunându-ne că trebuie să ne hotărâm viaţa pentru Dumnezeu, alegându-l mereu pe el, deşi trebuie s-o facem în slăbiciune şi sărăcie, aşa cum a făcut-o el.
În faţa minunatului scop pe care ni l-a pregătit Dumnezeu şi spre care Maria ne invită, trebuie să simţim demnitatea şi responsabilitatea acceptării şi continuării, în deplină libertate, a dăruirii noastre pentru împărăţia lui Dumnezeu. Cu Isus şi cu Maria, puterile răului nu trebuie să ne provoace teamă, ştiind că deja de pe acum suntem ridicaţi în Cristos. Este invitaţia de a fi simpli şi plini de curaj, smeriţi şi săraci, dăruiţi evangheliei, total deschişi acţiunii Duhului Sfânt care acţionează în noi şi în Biserică, săvârşind lucruri minunate.
Reiau din nou cuvintele papei Paul al VI-lea pentru a vă îndemna: "Să ne înveţe Maria să mergem pe calea iubirii şi a dăruirii, să ne dea speranţa şi sărăcia cu duhul, pentru a ţine inimile noastre libere şi spiritele noastre sprintene pentru căutarea bunurilor veşnice".
Cu adevărat Preacurata, cu modul ei de a privi la evenimentele vieţii noastre, este darul cel mai preţios pe care ni l-a lăsat Isus:
"Tu, Marie, continuă să stai alături de noi, chiar astăzi, pentru a ne inspira, pentru a ne călăuzi, pentru a ne ocroti, pentru a ne învăţa să trăim primatul laudei şi al recunoştinţei, pentru a ne face să ridicăm ochii la cer cu o privire plină de încredere şi speranţă.
Astăzi, o Marie, invită-ne, de sus, din cer, să celebrăm împreună cu tine milostivirea infinită a Tatălui faţă de noi; invită-ne să-l lăudăm pe Domnul la această celebrare a Euharistiei pentru lucrările mari pe care le-a făcut în tine şi pe care le săvârşeşte în noi, începând din momentul Botezului nostru". Amin.
Cacica, 15 august 2007
