Lăudat să fie Isus Cristos!
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Lecturile din această duminică, a 31-a de peste an, ca de altfel lecturile din fiecare duminică, vor să ne ajute să-l întâlnim pe Domnul. Există, însă, persoane care nu-l văd pe Domnul. Aud vorbindu-se despre Dumnezeu, despre Isus Cristos, sunt informaţi. Dar nu reuşesc să-l întâlnească. Lipseşte în viaţa lor acel moment minunat - şi am spune noi, acel eveniment în care două persoane se întâlnesc, se privesc în ochi, se destăinuiesc şi celebrează în bucuria unui ospăţ naşterea unei prietenii promiţătoare.
Ne punem întrebarea: pentru ce mulţi, aşa de mulţi, încă nu l-au întâlnit pe Isus ca prezenţă vie, ca prezenţă arzătoare, decisivă, pentru a intra într-un nou mod de a fi care să ştie secretul bucuriei?
Şi, totuşi, Isus este întotdeauna pe drumurile, pe străzile oamenilor. Isus este printre noi: "Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi". Am auzit în evanghelia de astăzi: "Isus Cristos trecea prin cetatea Ierihon". Şi nu numai atât. Isus nu-ţi lasă ţie, numai ţie, toată truda căutării. El îţi vine în întâmpinare. Ajungând în acel loc, Isus l-a zărit. Acest gest, "ajungând în acel loc Isus l-a zărit", se înscrie în minunata contemplare a iubirii lui Dumnezeu pe care am auzit-o în textul din Cartea Înţelepciunii, în prima lectură de astăzi: "Tu iubeşti tot ce există şi nu nesocoteşti niciuna din făpturile tale". Nu există cuvinte pentru a exprima emoţia care se simte atunci când ne este dat să contemplăm această iubire cu care Dumnezeu îl revarsă în creaturile sale pe Duhul Sfânt, când învăluie creaturile sale cu mantia de duioşie şi de milostivire.
Dacă am avea simţuri spirituale, adică acea sensibilitate prin care anumite persoane nu numai că au certitudinile credinţei, ci au şi poezia credinţei, atunci am putea să vedem sclipind în fiecare creatură o reflexie din bunătatea creatoare a lui Dumnezeu. "Toate sunt ale tale, stăpâne, iubitorule al vieţii".
Dumnezeu a iubit creând şi Dumnezeu iubeşte trepidând pentru orice formă de viaţă şi mai ales pentru omul care este întotdeauna în pericol să rătăcească. De aceea, se impune cu tot mai mare forţă întrebarea pe care ne-am pus-o la începutul acestei meditaţii: De ce? De ce există unii care îl întâlnesc pe Domnul, şi unii care nu reuşesc să-l întâlnească?
Cred că putem să înţelegem, şi putem să aflăm răspunsul, urmărind relatarea din evanghelia de astăzi: Zaheu. Zaheu, ca funcţionar în slujba romanilor, mai marele vameşilor, a înşelat, a furat. Spune evanghelistul Luca, "este bogat". Parcă toate răutăţile din lume s-au adunat în acest om. Şi, probabil, era o persoană care inspira teamă. El lua taxe. Perceptor de taxe. Şi ne întrebăm: Avea de ce să se teamă Zaheu? De dispreţ, nu, pentru că era obişnuit cu dispreţul, era un om dispreţuit. Singurul lucru de care se putea teme era ridicolul. A devenit obiect de batjocură, de râs. Este cel mai greu lucru de suportat. Şi poate că am avut şi noi vreo experienţă de acest gen. Numai frica aceasta de a intra într-un comentariu sau într-o discuţie în care să fii obiect de batjocură, obiect de râs, devine un fapt paralizant. Suntem gata să renunţăm la toate, chiar şi la acele decizii care poate mai înainte ni se păreau pe deplin motivate. Însă, pentru Zaheu se întâmplă acest lucru incredibil. Zaheu găseşte curajul de a înfrunta ridicolul. Şi găseşte curajul acesta pentru că renunţă la rolul său de persoană sus-pusă. Se simte sărac, se simte nefericit. Evanghelistul menţionează acest lucru cu o expresie superbă, "era mic de statură". Ni se pare corect să găsim în evanghelie acest amănunt. Îl văd pe Zaheu mic, mic în toate, asemenea unui copil. "Dacă nu veţi deveni ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor". Zaheu este un prunc. A devenit un prunc. Pentru că un adult, un adult care este plin de sine, nu s-ar fi gândit niciodată la copacul acela, la acel sicomor. Vă imaginaţi un director de bancă sau un primar dintr-o localitate sau un alt personaj important cuibărit în ramurile unui copac? Însă atunci când omul devine prunc, omul când simte că nu mai are nimic de pierdut reuşeşte să înfrunte şi acest ridicol. Şi la acest nou rol, de copil, Zaheu nu renunţă. Nu renunţă nici măcar atunci când Isus îl cheamă: "Zahee, coboară repede!". Şi spune evanghelia, "Zaheu a coborât îndată". Deci nu are timp să se gândească. Pentru că omul dacă începe să gândească, aşa cum face un adult, atunci găseşte mii de motive ca să amâne şi ca să se apere de o indicaţie. De câte ori ne dăm seama că raţionamentele excesive sting elanul nostru, blochează spontaneitatea noastră. Zaheu nu întârzie, aleargă, parcă totul se întâmplă în viteză. Deciziile pe care trebuie să le ia sunt dictate de un entuziasm care are ceva copilăresc. O persoană care a donat o sumă mare de bani pentru operele caritative spunea următoarele cuvinte: "Părinte, anumite lucruri trebuie făcute fără să te gândeşti prea mult, pentru că altminteri nu te mai decizi". Iată aventura lui Zaheu. Este un om care a pierdut frumuseţea, a pierdut sobrietatea, a pierdut onorabilitatea, care şi-a pierdut puţin capul - şi pierzându-şi capul a pierdut şi o sumă frumuşică de bani - însă, a găsit pe cineva care l-a privit fără dispreţ, l-a privit cu prietenie. Zaheu a găsit mântuirea. A găsit o bucurie pe care nu o cunoscuse niciodată.
Şi atunci, revenim la întrebarea pe care ne-am pus-o, putem să vedem care sunt motivele care împiedică pe mulţi, motive care poate ne împiedică pe noi să-l întâlnim pe Cristos. Trebuie renunţat la personajul care suntem, trebuie să ne uităm, trebuie să renegăm pretenţia că suntem mari şi trebuie să ne căţărăm în copac. Şi poate că aluzia aici este la pomul crucii, să ne căţărăm pe cruce, cu conştiinţa propriei noastre micimi. "Vai, dar nu pot să mă caţăr". Poate că ne spunem aşa ca să ne simţim puţin iertaţi. Nu putem să ne căţărăm pentru că ştim bine unde duce aventura aceasta a lui Zaheu. În casa lui Zaheu a intrat mântuirea. Cine este gata să înţeleagă că Zaheu, deşi a pierdut, el de fapt a câştigat, pentru că există o lege evanghelică, "Cine îşi pierde viaţa, o va regăsi".
E greu. Şi este foarte greu pentru noi. Suntem condamnaţi de multe ori să rămânem în mulţime. Şi poate că, din când în când, se mai aude în jurul nostru "Uite că este Isus aici". Dar noi nu vedem nimic sau riscăm să nu vedem nimic, afară de cazul în care reuşim să înţelegem că nu e suficient ca Dumnezeu să fie pe strada noastră, aşa cum a trecut prin Ierihon, nu e suficient atât. Trebuie şi noi să intrăm pe strada lui Dumnezeu. Şi pentru a face asta trebuie să agăţăm într-un copac, într-un sicomor, propria onorabilitatea falsă. Şi atunci ne va fi dat să auzim glasul lui, un glas adresat fiecăruia dintre noi, ne va chema pe nume: "Astăzi trebuie să intru în casa ta!". Astăzi! Acesta este momentul de har pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru tine, în casa ta, nu o întâlnire oarecare pe stradă, unde se poate vorbi orice sau despre orice şi despre nimic. Nu! În casa ta, adică acolo unde trăieşti, acolo unde lucrezi, acolo unde este locul sentimentelor, al trăirilor tale, al trudelor tale, locul prieteniilor tale şi locul conflictelor tale. Şi Isus va veni în viaţa noastră, fără prejudecăţi, fără condamnări. Şi atunci vom simţi şi noi nevoia să exclamăm: "Cu adevărat tu eşti Dumnezeu iubitor al vieţii". Vom simţi necesitatea de a exclama fraţilor noştri: "Mântuirea a intrat astăzi în casa mea!".
Lăudat să fie Isus Cristos!
