Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Ne-am adunat astăzi în casa Domnului pentru a celebra şi pentru a participa la jertfa răscumpărătoare a lui Cristos, care se înfăptuieşte pe altar. Din lecturile proclamate, ne-am putut da seama de tema centrală a acestei duminici, care e "chemarea" sau "vocaţia". Fiecare om, fiecare creştin în parte, are o vocaţie specifică, fiecare este chemat să realizeze şi să ocupe un loc deosebit în societate şi în planul lui Dumnezeu. De altfel, fiecare dintre noi are o vocaţie extraordinară: unii sunt chemaţi la viaţa de apostolat, alţii sunt chemaţi la viaţa consacrată, iar alţii sunt chemaţi la viaţa de familie. Însă toţi suntem chemaţi la o viaţă de slujire, atât a lui Dumnezeu, cât şi a aproapelui.
De multe ori, la iubire omul răspunde prin refuz, refuz pe care unii oameni l-au practicat şi faţă de Cristos, de când a venit pe acest pământ şi până astăzi. A fost refuzat la Betleem - nu mai era loc la han; a fost refuzat la Nazaret de concetăţenii săi - au voit să-l arunce într-o prăpastie; a fost refuzat, mai târziu, la Ierusalim de către cărturari şi farisei - l-au trimis la moarte. Lucrul acesta e confirmat şi de primul capitol al Evangheliei după sfântul Ioan, unde se spune că "El - adică Isus - era în lume şi lumea a fost făcută prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. Între ai săi a venit şi ai săi nu l-au primit".
Iată că şi astăzi în evanghelie îl vedem pe Isus refuzat de samariteni; refuzat tocmai pentru că merge direct la Ierusalim. Văzând aceasta, fiii tunetului (Iacob şi Ioan) îi zic Mântuitorului: "Doamne, fă să coboare foc din cer!" Însă refuzul nu va fi plătit cu pedeapsa: este respinsă cu fermitate propunerea celor doi fraţi atât de războinici, şi aceasta pentru că Mântuitorul nu vrea să fie primit cu forţa. Iată că Isus Cristos poate fi refuzat sau acceptat atât de om cât şi de societate, căci ne-a creat liberi. De aceea, ne oferă posibilitatea de a acţiona în mod liber. Nu ne forţează să-l primim, pentru că el ştie foarte bine că ceea ce face prin forţă nu valorează nici doi bani. Dar dacă va fi refuzat, Isus Cristos va merge să bată la alte porţi, se va refugia într-o grotă, va pribegi pe pământ.
Însă cine-l refuză, nu mai trebuie pedepsit de alţii; se pedepseşte singur pe sine însuşi, deoarece se lipseşte de Isus Cristos. Şi pe cine îl va pune în locul lui Cristos? Mulţi au încercat să-l înlocuiască pe Isus Cristos, dar fără nici un rezultat: "Înainte de a vă lepăda de creştinism, spunea părintele Orione, vedeţi cu ce veţi umple un gol de două mii de ani".
Liturgia cuvântului de astăzi atinge tocmai această temă: Cristos este refuzat, dar, cu toate acestea, el este cuceritor. Aşa este Isus: mâna sa este catifelată şi plăcută ca o mână de mamă, în special faţă de păcătoşi, bolnavi, copii, dar aceeaşi mână pare aspră, ca şi cremenea, în alte situaţii când este respins.
Nimeni nu a mai spus cuvinte ca acestea: "Cine-l iubeşte pe tatăl său şi pe mama sa mai mult decât pe mine, nu este vrednic de mine... Sunt eunuci care s-au făcut ei singuri eunuci pentru împărăţia cerurilor. Cine vrea să înţeleagă, să înţeleagă", spune Mântuitorul.
Cine a mai adresat vreodată o asemenea invitaţie? Şi totuşi, ofertele dure şi tăioase ale lui Cristos au fost acceptate de milioane de oameni. Cine sau ce i-a determinat oare să o facă? Este întrebarea care se pune deseori cu privire la preoţi, călugări şi misionari.
Un membru al unei comisii guvernamentale trimise la începutul secolului al XX-lea, în plină climă anticlericală, într-un mediu francez, să controleze munca surorilor şi să găsească motive pentru a le scoate afară, la ieşirea dintr-un aşezământ plin de mizerie şi miros respingător - cum erau toate spitalele în acea epocă - s-a întors spre o soră medicală şi a întrebat-o: "De cât timp lucraţi aici?" "De 18 ani", răspunse sora. "Eu n-aş rămâne aici nici 18 zile", a spus cel din corpul de control. La care sora replică: "Eu n-aş rămâne nici 18 ore". "Şi atunci pentru ce staţi?" a întrebat mirat acel domn. "Pentru el", a răspuns sora, arătând un crucifix.
Dacă preoţii şi călugării renunţă la lume o fac pentru el, pentru Mântuitorul. Noi ştim că Isus nu mai este astăzi pe pământ, aşa cum era acum două mii de ani. Dar îl putem refuza în persoana semenilor noştri, îl putem refuza, printre altele, şi prin ură. "Doamne, vrei să cerem să cadă foc din cer ca să-i distrugă pe cei care nu te-au primit?", spuneau Iacob şi Ioan. Şi vorbeau astfel pentru că o dorinţă aprigă de răzbunare cuprinsese inimile lor. Cristos, auzindu-i, i-a dojenit cu asprime, ne spune mai departe sfânta evanghelie de astăzi.
De câte ori nu ne lăsăm şi noi stăpâniţi de aceeaşi aprigă dorinţă de răzbunare, ca şi cei doi ucenici? Una dintre formulele cele mai obişnuite de blestem care iese şi din gura creştinilor este tocmai aceasta: "Ardă-te-ar focul!"
Un scriitor aducea următoarea asemănare: O albină, când se înfurie, se apropie de om şi, pentru a se răzbuna, îşi înfige acul în el. Răul cel mai mare şi-l face însă sieşi, nu omului, căci duşmanul albinei (omul) nu moare din cauza acestei înţepături, dar albina întotdeauna. Aşa este şi cu cel răzbunător. Răul cel mai mare şi-l face în primul rând sieşi, atrăgând numai nenorocire asupra sa, astfel încât duşmanii noştri cei mai mari nu sunt în afara noastră, ci duşmanul cel mai mare se află chiar în inima noastră; e ura, e dorinţa de răzbunare din noi. Şi l-am auzit iarăşi pe sfântul Paul spunând: "Toată legea se cuprinde într-un singur cuvânt: iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Iar marele gânditor Mahatma Gandhi spunea prin anul 1920 că legea fundamentală în lume este iubirea; de aceea, popoarele nu pot fi civilizate decât în măsura în care se supun acestei legi. Iată deci că civilizaţie înseamnă iubire. Mulţi îşi închipuie că civilizaţia constă în a nu umbla în opinci, a avea maşină la scară, apartament la oraş şi vilă la ţară. Dar, de fapt, nu aceasta este civilizaţia adevărată. Când oamenii nu se iubesc între ei, când se ceartă, se răzbună unul pe altul, dau dovadă de înapoiere şi barbarie spirituală.
Omenirea e dornică de o transformare, de o schimbare pe care însă nu o vor aduce nici revoluţiile, nici armamentul, nici războaiele, nici dezlănţuirea urii şi a răzbunării, ci numai iubirea şi iertarea.
Comunistul francez Andre Gide spunea că dacă fiecare creştin ar avea în venele sale numai o picătură din sângele sfântului Francisc din Assisi lumea ar fi schimbată. Iată deci că numai prin iubire şi iertare putem schimba lumea.
În timpul cumplitei prigoane comuniste împotriva Bisericii Catolice din Mexic din 1927, Pro, unul dintre preoţii iezuiţi care a căzut martir în acest timp, într-o zi este urmărit pe bicicletă de un agent secret, cu numele Ruiz. După o alergare disperată, la un moment dat, agentul cade şi se răneşte grav. Părintele Pro se opreşte şi se întoarce, îl ridică pe urmăritor, îl pansează, opreşte un taxi şi-i plăteşte şoferului să-l ducă la spital. Acest gest de iertare şi iubire a fost de ajuns să-l întoarcă pe prigonitor la Dumnezeu. Iată, aşadar, un model de creştin care şi-a trăit chemarea, iubindu-l chiar şi pe duşmanul său.
Prin evanghelia de astăzi, şi nouă ne-a fost reînnoită chemarea: "Vino după mine!" Isus ne cheamă, iar noi nu trebuie să facem să aştepte în zadar răspunsul nostru. A nu răspunde chemării lui Cristos înseamnă a renunţa la fericire.
Să-l rugăm pe Cristos să ne ajute să răspundem chemării sale, să ne trăim chemarea, să-l facem cunoscut în lume, să-l iubim pe el mai presus de toate, chiar şi în cei săraci, bolnavi şi părăsiţi şi, astfel, la sfârşitul vieţii, să putem cânta împreună cu psalmistul: "Doamne, tu eşti fericirea şi bucuria mea!" (Ps 15,5a). Amin.
