Textul evanghelic de astăzi deschide o secţiune lungă din Evanghelia după sfântul Luca, secţiune care îl prezintă cu insistenţă pe Isus împreună cu discipolii săi în drum spre Ierusalim. Aici se va împlini evenimentul central al istoriei mântuirii, adică moartea, învierea, înălţarea şi revărsarea Duhului Sfânt. "S-a îndreptat cu hotărâre spre Ierusalim" (propriu-zis şi-a încruntat fruntea pentru a porni spre Ierusalim). Aceste cuvinte indică hotărârea pe care o ia Isus - fermă şi irevocabilă, dar şi dificilă - de a parcurge până la capăt calea trasată de Tatăl, pentru a realiza planul său. De-a lungul drumului întâlneşte refuzul samaritenilor, aşa cum îl experimentase deja pe cel al consătenilor săi din Nazaret (cf. Lc 4,28-30). Însă nu este de acord cu reacţia ucenicilor şi cu propunerile lor violente. Dimpotrivă, îi ceartă cu asprime. El propune oamenilor să-l primească, dar nu forţează libertatea nimănui.
"În timp ce mergeau pe drum". În această comunitate itinerantă avem o imagine vie a Bisericii din toate timpurile. Angajată în "călătoria sfântă" spre "noul Ierusalim", ea se bucură de prezenţa şi de compania Domnului înviat care o susţine, revelându-i semnificaţia drumului său şi făcând-o părtaşă de misterul pascal al morţii şi învierii sale. Isus vrea să-i lege cu sine pe membrii acestei comunităţi într-un raport existenţial tot mai profund. Care sunt condiţiile pe care le pune celui care intenţionează să fie ucenicul său? Iată sensul celor trei scene care urmează una după alta. Verbul "a urma" (a fi ucenic) le leagă strâns.
În prima scenă iniţiativa porneşte de la om: unul îşi propune candidatura de ucenic. Uimeşte faptul că Isus nu-l aprobă cu entuziasm. Dimpotrivă, pare să-l descurajeze. Îl invită să calculeze riscurile acestui angajament. Este ca şi cum i-ar spune: Gândeşte-te bine! Eu sunt unul "fără locuinţă stabilă", mai puţin sigur decât vulpile şi decât păsările; nu ştiu nici măcar unde voi dormi la noapte. Sunt un "căutat" (cf. Lc 13,31-33), un urmărit. Situaţia mea este precară, fără alianţe şi fără protecţii. Nu-ţi pot oferi nici o garanţie socială. Dacă decizi să mă urmezi, împărtăşind destinul meu, nu trebuie să-ţi faci iluzii; dar trebuie să fii gata pentru dezrădăcinarea cea mai totală, pentru nesiguranţa zilnică. Însă... mă vei avea pe mine, vei fi cu mine! Ce comoară este mai mare?
Scena a doua: iniţiativa porneşte de la Isus, care cheamă pe unul să devină ucenicul său. Cel chemat manifestă disponibilitatea sa, dar pentru moment are obligaţia gravă de a-l asista pe tatăl său bătrân şi în sfârşit să-i facă o înmormântare cum se cuvine. Acest lucru i-l impune o poruncă din Decalog: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta". Răspunsul lui Isus este dur şi surprinzător: "Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor; tu mergi şi vesteşte împărăţia lui Dumnezeu". Îndatoririle cele mai sacre faţă de părinţi, pe care legea lui Dumnezeu le impunea în forma cea mai categorică, dispar atunci când este vorba de a-l urma pe Isus. Raportul cu el valorează mai mult decât orice altă legătură. Există o operă mult mai importantă şi urgentă decât grija faţă de părinţi: în Isus a venit împărăţia lui Dumnezeu şi trebuie să fie vestită fără ezitare şi fără întârzieri. Împărăţia - adică revărsarea definitivă a iubirii lui Dumnezeu care îl mântuieşte pe om şi face toate noi - este o noutate absolută. Cine l-a întâlnit ştie că "morţii învie". Cei "morţi", adică cei care trăiesc în orizontul închis al existenţei pământeşti, se vor îngriji să îngroape răposatul. Dar ucenicul trebuie să meargă să strige tuturor că morţii învie. Deci cel chemat este angajat într-o experienţă religioasă aşa de nouă şi totalizantă, este aşa de unit cu persoana lui Isus şi cu misiunea sa, încât această legătură depăşeşte şi pulverizează orice altă relaţie afectivă, oricât ar fi ea de mare.
În scena a treia unul candidează la ucenicie, dar cu o disponibilitate condiţionată: "Te voi urma, Doamne, dar lasă mai întâi să-mi iau rămas bun de la cei din casă". Elizeu, chemat de Ilie (cf. 1Rg 19,16-21: lectura I), obţine permisiunea de a merge să-i salute pe ai săi şi să organizeze o sărbătoare. Isus este mult mai exigent: odată luat angajamentul faţă de el (odată ce "s-a pus mâna pe plug"), nu mai trebuie privit înapoi regretând şi luând înapoi dăruirea de sine făcută odată. Adeziunea la Isus trebuie să fie fără răzgândiri nostalgice, ci trăită într-o fidelitate totală. Se mai poate face observaţia că plugul palestinian era mic şi se mânuia cu dificultate. Deci cerea mare atenţie. Aşadar, sensul imaginii este şi că, odată dat răspuns lui Isus pentru împărăţie, trebuie păstrată concentrarea maximă şi dat maximul pentru ca acţiunea să reuşească.
Cu un limbaj în mod voit paradoxal şi provocator, Isus doreşte să ne comunice o convingere, o certitudine: pentru ucenicul său nu există nici o persoană sau lucru care să aibă valoare cât învăţătorul. El este singura valoare care contează în viaţă. Isus nu se mulţumeşte să ocupe un colţişor, ci vrea întregul spaţiu al existenţei mele. Nu pot da viaţa mea lui Cristos "ca încercare" şi nici cu "pipeta". Cu el nu pot să joc de-a economisirea. Nu pot să-l trădez sau să-l schimb cu altceva.
"Pretenţia" lui Isus, care revendică faţă de el o iubire prioritară şi exclusivă, are o explicaţie: el ştie că este pentru orice om singurul izvor de mântuire şi de fericire, deoarece este Fiul lui Dumnezeu, însuşi Dumnezeu. Se percepe aici diferenţa care există, de exemplu, între creştinism şi budism, între creştinism şi islam. În budism nu persoana lui Buda contează, ci învăţătura dată de el. În islam nu persoana lui Mahomed contează, ci Coranul. Ar putea să dispară Buda şi Mahomed: sistemul lor religios nu şi-ar pierde valoarea. În schimb, în creştinism persoana lui Isus contează şi totul se roteşte în jurul lui. Fără el creştinismul ar pierde orice sens şi s-ar dizolva în nimic. Evanghelia, înainte de a fi o învăţătură sau un ansamblu de reguli morale, este o persoană, Isus. Până la urmă, cineva ar putea să fie un bun budist fără Buda, un bun musulman fără Mahomed. Dar nu putem fi creştini adevăraţi fără un raport personal cu Isus. Şi aceasta pentru că Isus este Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu se revelează şi se dăruieşte pe deplin numai în el.
Exigenţele aşa de radicale, pe care le manifestă Isus, nu sunt adresate unei categorii privilegiate (preoţi, fraţi, surori etc.), ci tuturor creştinilor. Modalitatea de a trăi apartenenţa la Cristos variază, dar relaţia cu el trebuie să fie trăită de fiecare ucenic, cu acelaşi grad şi intensitate de iubire.
Evanghelia nu ne prezintă răspunsul celor trei cărora Isus le-a adresat apelul său. Poate că motivul principal este că cei trei sunt fiecare dintre noi şi revine fiecăruia dintre noi să ia propria decizie faţă de Isus. Isus este Dumnezeu şi "Dumnezeu vrea să fie tratat ca Dumnezeu... Dacă aş şti că în inima mea o singură fibră nu palpită de iubire faţă de el, aş smulge-o fără milă" (sfântul Francisc de Sales).
Apartenenţa necondiţionată la Cristos este izvor inepuizabil de libertate: "Cristos ne-a eliberat pentru a rămâne liberi... Voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate" (Gal 5,1-18: lectura a II-a). Libertatea nu trebuie înţeleasă ca "pretext" pentru orice capriciu şi gest egoist, ci ca depăşire a tot ceea ce împiedică acea capacitate de a iubi. "Slujiţi-vă unii pe alţii prin iubire" (literal deveniţi sclavi). Cu un limbaj paradoxal Paul defineşte libertatea ca iubire şi iubirea ca slujire reciprocă. În iubire - adaugă el - se rezumă toată legea şi "îşi atinge desăvârşirea". De fapt, dacă iubeşti, eviţi răul pe care legea îl interzice şi săvârşeşti cu perfecţiune binele, care este scopul ultim al legii.
Dacă ţin să fiu creştin, este important să caut să reflectez şi să înţeleg ce înseamnă. Este important să mă decid să fiu serios. Isus continuă să mă întrebe: "Există ceva sau cineva care este înainte de mine în viaţa ta? Mă iubeşti mai mult decât toţi, mai mult decât totul?" De ce să nu-i răspund: "Tu eşti, Doamne singurul meu bine! În centrul inimii mele eşti numai tu!"
De-a lungul zilei, câte acte de adevărată libertate, adică de iubire care slujeşte săvârşesc eu?
