"A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit"
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Expresia este validă începând cu rudele de sânge. Isus a avut de suferit un fel de persecuţie din partea rudelor. Ioan ne informează că nici fraţii lui nu credeau în el, iar Marcu este şi mai crud: "Ai săi au venit să pună mâna pe el, căci spuneau că şi-a ieşit din fire". În sfârşit, îl considerau nebun. Duşmanii îl consideră vrednic de cruce, dar rudele au faţă de el o atitudine şi mai odioasă: îl consideră demn de cămaşa de forţă. O altă deziluzie arzătoare i-a venit lui Isus din partea concitadinilor. Trebuie să se fi îndreptat spre Nazaret cu mare speranţă. Revedea peisajul copilăriei sale: fântâna, străzile unde se juca cu ceilalţi copii, atelierul tatălui său. Probabil că acolo mai locuia mama sa. Cu siguranţă că îl cunoştea pe sacristanul, care în sinagogă îi dădea sulul Scripturii. Scena s-a desfăşurat într-un cadru de intimitate şi, în acelaşi timp, de grandiozitate. Ochii tuturor din sinagogă erau îndreptaţi spre el. Şi iată revelaţia, discretă, dar care nu lasă nicio îndoială referitor la aplicaţia profeţiei: "Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta, pe care aţi ascultat-o cu urechile voastre". Este unul dintre rarele momente sugestive, în care Isus, cu cea mai mare naturaleţe, revelează pe neaşteptate propria identitate. Dar locuitorii din Nazaret nu sunt deloc dispuşi să îngenuncheze în faţa acelui concitadin al său, pe care credeau că-l cunosc, şi încă foarte bine.
Exegeţii susţin că au fost cel puţin trei vizite ale lui Cristos în patria sa. O speranţă aproape încăpăţânată că ai săi, în sfârşit, îl vor recunoaşte. Prima dată întâlneşte stupoarea generală, pătrunsă de admiraţie. A doua oară se află în faţa unui zid compact de neîncredere: "Nu este oare acesta fiul lemnarului? Nu se numeşte mama lui, Maria, iar fraţii lui, Iacob, Iosif, Simon şi Iuda? Şi surorile lui, care nu sunt toate la noi? De unde, deci, are el toate acestea? Şi erau scandalizaţi de el". A treia oară este o adevărată explozie de furie populară. Toţi cei din sinagogă s-au umplut de mânie. Sculându-se, l-au scos afară din cetate şi l-au dus pe buza prăpastiei de pe colina pe care era construită cetatea lor, ca să-l arunce de acolo. Dar nimeni nu are curajul să-i dea brânci. Luca, evident, sintetizează. Aşază într-un singur tablou diferite episoade.
Oricum, rămâne faptul că pe Isus nu l-au recunoscut consătenii săi. De ce? Atâta timp cât era vorba despre recunoaşterea înţelepciunii sale, îl puteau admira şi se puteau mândri cu el. Dar în faţa pretenţiei de a fi Mesia, ei îl refuză cu mânie. Nu, nu este posibil. Îl cunosc toţi în sat, ştiu de unde vine. O viaţă ireproşabilă, dar modestă, fără nimic extraordinar. În sfârşit, unul de-al lor. L-au văzut jucându-se în piaţă, trecând pe străzi cu o bârnă pe umăr. Tâmplarul, nimic mai mult. Şi-l amintesc aplecat deasupra bancului de lucru, cu talaj prin păr. Muncea la fel ca toţi ceilalţi, transpira ca toţi ceilalţi. Ce pretenţie este asta? Mesia? Imposibil. Acesta nu este decât tâmplarul, fiul Mariei.
Şi-au construit o imagine a lui Dumnezeu şi dacă Dumnezeu se manifestă aşa cum vor ei, bine. Altfel, îl refuză. Dumnezeul lor era un idol. Şi au preferat să păstreze idolul. Locuitorii din Nazaret reuşeau să-l vadă pe Mesia numai într-un cadru de măreţie. Trebuia să fie ceva excepţional, colosal. Nu şi-l puteau închipui sub chipuri simple, comune, cotidiene. De aceea îl alungă. Iar Isus trece printre ei, de data asta aplecat sub apăsarea unei amărăciuni nespuse şi a unei deziluzii profunde. Şi pleacă în exil.
Ne vine spontan să ne indignăm împotriva consătenilor lui Isus. Dar este o mânie la care nu avem dreptul, pentru că şi noi suntem vinovaţi la fel ca ei. Şi noi suntem victimele aceluiaşi echivoc. Şi noi îl cunoaştem pe Cristos. Ştim ce a făcut pentru noi, a murit pe cruce, dar suntem incapabili să-l recunoaştem.
Era o noapte rece, de iarnă, în Coreea. O viitoare mamă se îndrepta prin zăpada îngheţată, înspre casa misionarilor, unde ştia că va găsi ajutorul de care avea nevoie. La mică distanţă de casa misiunii era un şanţ adânc, peste care trecea un pod. Şi în timp ce înainta cu greu, au cuprins-o durerile naşterii. Femeia a înţeles că nu putea merge astfel mai departe şi s-a aşezat sub pod. Acolo, singură, la picioarele unui pod de lemn, dădu naştere unui băieţel. Nu avea nimic cu ea, în afară de hainele groase pe care le purta. Una câte una şi le scoase de pe ea, şi îl acoperi pe micul ei fiu, înfăşurându-l cu ele ca într-un cocon voluminos. Apoi, găsind o bucată aruncată de sac, o trase pe ea şi se întinse tremurând, istovită, lângă copilaşul ei. Următoarea dimineaţă, o misionară îşi conducea maşina peste pod, ca să ducă un coş cu mâncare unei familii coreene. Pe drumul de întoarcere, când se apropia de pod, vehiculul tuşi şi muri, rămas fără combustibil. Ea lăsă maşina în afara şoselei şi începu să meargă pe pod înspre misiune dar se opri când auzi un scâncet slab, care venea de dedesubt. Se târî sub pod, ca să vadă despre ce este vorba şi acolo găsi micul copil, cald, dar flămând, şi tânăra mamă îngheţată lângă el. Misionara a luat copilul la misiune şi s-a îngrijit de el. Când a mai crescut, băiatul o ruga adesea pe "mama sa adoptivă" să-i istorisească cum l-a găsit. La a 12-a comemorare a morţii mamei sale, băiatul a rugat-o pe misionară să-l ducă la mormântul ei. Ajuns acolo, i-a cerut să aştepte ceva mai departe, cât timp se va ruga el. Copilul stătea lângă mormânt, cu capul plecat, plângând. Apoi a început să se dezbrace. Şi în timp ce misionara îl privea uimită, băiatul îşi dădea jos, piesă cu piesă, îmbrăcămintea sa călduroasă, lăsând hainele pe mormântul mamei. "Cu siguranţă că nu-şi va da jos toate hainele", se gândi misionara, "va îngheţa". Dar băiatul a dat totul jos, punându-şi toate hainele călduroase pe mormânt. Apoi a îngenuncheat dezbrăcat şi tremurând în zăpada îngheţată. Când misionara se apropie de el, ca să-l ajute să se îmbrace, îl auzi plângând şi strigând către mama pe care n-o cunoscuse niciodată: "Ţi-a fost mai frig decât atât pentru mine, mama mea?". Şi plângea amar.
Ştim, ştim de mici, când Cristos a venit pe pământ, s-a dezbrăcat pe sine de orice haină regală şi a intrat într-o lume a urii şi a indiferenţei reci, pentru că, pur şi simplu, a văzut că secole de vieţi distruse aveau nevoie de un Mântuitor. Ştim că el a murit de inimă frântă. Păcatul meu şi al tău, lunga istorie a omului închinându-se la dumnezei falşi, făcuţi de mâini omeneşti, război, vărsare de sânge, crimă, cruzime, lăcomie, au frânt inima lui Cristos. Ştim că răceala noastră i-a frânt inima şi acum îl îngheaţă de tot. Noi, creştinii satisfăcuţi, mulţumiţi de sine pe din afară, dar în interior suferind încă de apatie. Noi, care ne rugăm "Dă-ne milă pentru lumea aceasta pierdută", şi apoi nu sacrificăm câţiva lei pentru nevoile celorlalţi. Noi, care avem bani, informaţia şi puterea să ducem Vestea Bună oricărei făpturi, şi încă n-am făcut-o. Noi, care spunem că iubim pe ceilalţi, pe cei pierduţi, dar neglijăm să-i spunem măcar unui om despre Mântuitorul iubitor. Dragostea lui Isus zace îngheţată pe buze, care ar trebui să fie calde, vorbind pentru el. Într-un cuvânt, nu-l recunoaştem. Ne încăpăţânăm să construim o imagine a lui Dumnezeu, şi dacă Dumnezeu se prezintă diferit de acea imagine a noastră, nu-l primim. Îl căutăm pe Dumnezeu în afară, în timp ce el este prezent în viaţa noastră. Ne ascuţim privirea pentru că îl considerăm departe, iar el este foarte aproape, trece pe lângă noi. Ni-l închipuim în nori, şi-l intersectăm pe drumul nostru. Suntem mereu în aşteptarea miraculosului, a extraordinarului, iar el îmbracă hainele de fiecare zi, simplu, la îndemâna noastră, aş spune aproape banal. Refuzul nostru, până la urmă, este refuzul întrupării, refuz de a-l vedea pe Dumnezeu care se revelează cu un chip de om.
Adevăratul pericol pentru un creştin este distragerea atenţiei. La spovezile noastre ne acuzăm de distracţie la rugăciune şi nu ne gândim la distracţiile de-a lungul străzii. Şi, totuşi, de infinite ori îl atingem în treacăt pe Cristos şi nu ne dăm seama, nu-l recunoaştem. Greşeala lui este că are un chip prea cunoscut, chipul săracului, al copilului, al colegului, al bucătăresei, al beţivului care doarme pe unde apucă, al şomerului, al soţului, al soţiei, al superiorului, al femeii de serviciu, al străinului, al bolnavului, al individului care o duce rău, al prizonierului. Noi, care cunoaştem aceste chipuri, nu ştim să-l recunoaştem pe Cristos în ele. Iar el continuă să fie în exil, acasă la el. "Dincolo este omul care vă aşteaptă. A spus că ştiţi pentru ce a venit. Chiar astăzi trebuia să vină? Pisălogul! Spune-i că nu am timp. Să vină mâine, acum am treabă. Trebuie să pregătesc predica pentru duminică. Este un lucru foarte important". Şi omul pleacă, aplecat sub greutatea amărăciunii. O nouă dezamăgire, încă o dată nu a fost recunoscut. Încă o dată a venit să bată la uşa propriei case, iar ai săi nu l-au primit. Eu, din cauză că pregăteam această predică. Tu? Cred că şi tu ai avut un motiv serios. Dar el a plecat, nerecunoscut iar.
Doamne, ne dăm jos acum veşmintele strălucitoare de mândrie şi îndreptăţire de sine şi le punem la picioarele tale, lăsând să se vadă zdrenţele dezgustătoare de dedesubt. În nevoia noastră plângem îngenuncheaţi. Ţi-a fost mai frig decât atât din cauza noastră, Doamne?
Şi plângem amar. Pentru că ştim ţi-a fost. Amin.
