Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători
Deja duminica trecută sfânta Evanghelie ni l-a prezentat pe Ioan Botezătorul prevestit de profetul Isaia drept: Glasul celui care strigă în pustiu: Pregătiţi calea Domnului.
În această a 3-a duminică a Adventului acelaşi evanghelist Luca ne relatează cum mulţimile veneau să primească botezul lui Ioan. Vestea prezenţei sale s-a răspândit în tot ţinutul: veneau oameni simpli, ţărani, păstori, dar veneau şi vameşi, soldaţi, funcţionari. Veneau dimineaţa, după-amiaza, seara. Voiau să fie purificaţi, vindecaţi, spălaţi, voiau să fie botezaţi. Mulţimile au descoperit în Ioan pe cel care era capabil să le împlinească aceste dorinţe, aceste aşteptări. În faţa acestui om al pustiului fiecare dintre cei care veneau era pus în faţa unei provocări. Fiecare simţea că este necesară nu numai intervenţia Botezătorului, dar şi o atitudine, o luare de poziţie proprie.
Ce trebuie să facem? Îl întrebau mulţimile pe Ioan. Dar noi ce trebuie să facem? Au întrebat şi vameşii. La fel l-au întrebat şi soldaţii.
1. Trebuie - imperativ personal
Ar putea fi aceasta o întrebare pe care să ne-o punem şi noi? Este legitim să ne întrebăm ce trebuie să facem, astăzi, când sunt atâtea de făcut?
Mulţi oameni simt o chemare profundă de a face, de a acţiona, de a munci. Aceştia ar putea spune: noi ştim ce avem de făcut. Ba chiar nu mai dovedim. Să-şi pună această întrebare cei care nu muncesc, cei care nu au de lucru, şomerii, tinerii care încă mai trăiesc pe seama părinţilor. Da, într-adevăr, aceasta parcă ar vrea să ne spună o parte din lumea de astăzi. Şi este uşor să observăm această realitate când privim în jurul nostru: oameni grăbiţi, oameni ocupaţi, oameni alergând prin magazine, pe străzi, prin spitale. Nu este oare acesta un tablou al lumii de azi? Copii care se grăbesc la şcoală şi apoi spre casă pentru a avea timp să se folosească de calculator, care a devenit deja de nelipsit în viaţa lor, tineri care se grăbesc pentru a nu întârzia la un interviu pentru ocuparea unui loc de muncă sau care sunt mereu agitaţi în căutarea unei locuinţe pentru a fi autonomi şi a nu mai depinde de părinţi, tineri care se grăbesc să se căsătorească pentru că şi-au programat timpul pentru aceasta. Familii care se grăbesc să agonisească cele necesare pentru casă, părinţi care sunt nerăbdători şi vor să-şi vadă cât mai repede copiii realizaţi. Oameni care se grăbesc dimineaţa la serviciu şi seara obosiţi spre casă, oameni preocupaţi să-şi achite repede ratele şi creditele, oameni care sunt nerăbdători în aşteptarea zilelor libere şi a concediului. O agitaţie şi o grabă continuă.
Dar, iubiţi credincioşi, oare nu credeţi că tocmai într-o astfel de agitaţie generală este foarte binevenită o astfel de întrebare? Noi ce trebuie să facem? Eu ce trebuie să fac? Ce aşteaptă Dumnezeu de la mine? Nu cumva, oare, chiar noi am început să ne punem treptat alte întrebări care ne-au înstrăinat mai degrabă de noi înşine şi de Dumnezeu? Nu ne întrebăm oare mult mai des: Ce vreau să fac? Ce-mi place să fac? Şi astfel în virtutea unor sloganuri publicitare ca "urmează-ţi dorinţa" să fiu târât în grabă prin multe preocupări care-mi îngreunează viaţa ca un balast, în loc să-mi aducă mai multă pace?
Într-o zi, marele filozof Socrate s-a întâlnit întâmplător cu o cunoştinţă care alerga spre el agitat şi care i-a spus: "Socrate, ştii ce-am auzit tocmai acum, despre unul dintre studenţii tăi?" "Stai o clipă, îi replică Socrate. Înainte să-mi spui, aş vrea să treci printr-un mic test. Se numeşte Testul celor Trei". "Testul celor Trei?" "Aşa este, a continuat Socrate. Înainte să-mi vorbeşti despre studentul meu, să stăm puţin şi să testăm ce ai de gând să-mi spui. Primul test este cel al adevărului. Eşti absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat?" "Nu, spuse omul. De fapt, doar am auzit despre el." "În regulă, zise Socrate. Aşadar, în realitate, tu nu ştii dacă este adevărat sau nu. Acum să încercăm testul al doilea, testul binelui. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?" "Nu, dimpotrivă..." "Deci, a continuat Socrate, vrei să-mi spui ceva rău despre el, cu toate că nu eşti sigur că este adevărat?" Omul a dat din umeri, puţin stânjenit. Socrate a continuat: "Totuşi mai poţi trece testul, pentru că există a treia probă, filtrul folosinţei (dacă e de folos). Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu îmi este de folos?" "Nu, nu chiar..." "Ei bine, a conchis Socrate, dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici adevărat, nici de bine, nici măcar de folos, atunci de ce să-mi mai spui?" Omul era învins şi s-a ruşinat.
Această mică întâmplare, iubiţi credincioşi, este o lecţie şi pentru noi, ori de câte ori suntem porniţi să dăm drumul din noi la tot ceea ce ne dictează dorinţa noastră nestăpânită de moment, fără a face exerciţiul unei asceze, al unei discerneri a ceea ce este adevărat, bun şi folositor.
Cuvântul trebuie din evanghelia de astăzi exprimă însă un imperativ, o urgenţă pornită din interior, înseamnă a recunoaşte glasul celui care ne vorbeşte, glasul plin de autoritate al lui Dumnezeu, care este izvorul adevărului şi binelui.
Aşa cum un pacient trebuie să-şi ia medicamentele pentru a se vindeca, chiar dacă nu-i face plăcere acest lucru, la fel şi un creştin trebuie să urmeze în viaţa sa glasul conştiinţei luminate de Dumnezeu, chiar dacă acest lucru nu este întotdeauna uşor sau este în contradicţie cu modul de a gândi al lumii.
2. Trebuie - imperativ de schimbare
Dar evanghelia de astăzi ne spune mai mult.
Îndemnul lui Ioan Botezătorul la generozitate, la caritate, la săvârşirea dreptăţii şi la a trăi în adevăr înseamnă, de fapt, un îndemn la schimbare, la convertire. Este o invitaţie de a se rupe de un trecut păcătos şi a fi pregătiţi pentru o provocare nouă, care atrage prin autoritatea ei. Este o invitaţie la sfinţirea vieţii. Cuvântul lui Ioan în deşert este ca ploaia binecuvântată, după un timp îndelungat de secetă. Este cu adevărat o noutate care aduce o prospeţime nemaiîntâlnită. Astfel întrebarea Ce trebuie să fac? se transformă în Ce să urmez de acum încolo? Ioan prezintă un program de viaţă care va fi predicat de însuşi Mântuitorul şi va constitui modelul după care va fi judecat fiecare la sfârşitul lumii: "Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40).
Într-o şcoală de la ţară, la ora de religie, un copil l-a întrebat pe preot care le vorbea despre faptele bune şi despre milostivire: "Părinte, dar eu, care sunt sărac şi nu am ce dărui, cum pot să fac fapte bune? Dacă aş avea mai mulţi bani, aş dărui şi eu cu dragă inimă, dar aşa..." "Dragul meu, nu numai aceasta înseamnă să săvârşeşti fapte bune, spuse preotul. Uite, de exemplu, ieri dimineaţă am văzut-o pe mama ta ieşind din curte şi ajutând o bătrână să ajungă acasă cu un braţ de lemne pentru foc. Mai târziu l-am zărit pe tatăl tău îndrumând un călător care se rătăcise şi, chiar dacă nu l-a putut ospăta, i-a dat un sfat bun. Când vecina de alături a plecat în oraş cu diferite misiuni i-a lăsat mamei tale în grijă copilul cel mic. Spre seară, când doi săteni se certau în stradă, tatăl tău a ieşit şi cu vorbă bună i-a împăcat. Vezi tu acum ce înseamnă a săvârşi fapte bune? Chiar dacă nu ai bani să dai şi celorlalţi, nimic nu te împiedică să-i ajuţi cu ce poţi. Nu trebuie să dai din buzunar, ci din suflet" - a încheiat preotul.
Sfântul Ioan Crisostomul spunea: "Cu un bănuţ dăruit poţi cumpăra cerul. Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin, ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire. Dacă n-ai nici măcar acel bănuţ, atunci dă un pahar cu apă rece!"
Aşadar, gesturile mărunte, făcute cu iubire ne pot schimba atât de mult în bine viaţa!
3. Trebuie - imperativ spre Cristos
Tocmai acest lucru îl propunea Ioan Botezătorul. O schimbare a omului prin iubire. Era modul de a-i pregăti pe oameni să-l întâlnească şi să-l recunoască pe Mesia, pe cel promis şi aşteptat de veacuri.
Pentru că el însuşi spune: "Eu vă botez cu apă, dar vine unul mai mare decât mine, căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei; el vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc" (Lc 3,16).
Ioan este, aşadar, cel care predică purificarea, convertirea. Însă nu vrea ca oamenii să se oprească la el. Vrea să-i orienteze spre unul mai mare, spre Cristos Răscumpărătorul, Salvatorul. Ioan este indicatorul spre Isus Cristos. Aceasta ne face să realizăm de câte ori l-am întâlnit pe Ioan în viaţa noastră şi nu l-am recunoscut!
Am eşuat, astfel, drumul spre Cristos. De aceea, timpul Adventului este timpul prielnic pentru a-l întâlni pe Ioan Botezătorul şi a face ceea ce el ne îndeamnă, pentru a avea siguranţa că ajungem la Cristos. Îl întâlnim pe Ioan în acel bătrân singur care ne surâde când îi călcăm pragul casei, abandonând pentru câteva clipe graba noastră.
Ne asumăm îndemnul lui Ioan ori de câte ori ne hotărâm şi ne străduim să fim mai buni, mai îngăduitori, mai sinceri, mai dornici de a face un bine, fără a ne întreba dacă e datoria noastră sau nu.
Dar mai ales auzim îndemnul lui Ioan la convertire atunci când primim sacramentul Pocăinţei, atunci când ne spovedim păcatele noastre şi primim dezlegarea din mâna preotului. De asemenea, suntem provocaţi de Ioan Botezătorul atunci când ne rugăm, atunci când rugăciunea este cea care dă sens acţiunilor din viaţa noastră. Şi mai ales suntem mişcaţi de predica lui Ioan Botezătorul atunci când ne împărtăşim, când îl primim pe Cristos în inima noastră.
Sfântul paroh de Ars a recomandat odată unei tinere care s-a spovedit la el să se împărtăşească mai des: o dată la două săptămâni, ceea ce, la vremea respectivă, se considera a fi foarte des. Fata însă spuse: "Părinte, în satul meu nu se obişnuieşte aceasta". Sfântul nu văzu nici o problema şi i-a spus: "Nu contează; dacă nu este obiceiul, îl introduci". La puţin timp după aceea fata reveni: "Părinte, tot satul mă arată cu degetul pentru că mă împărtăşesc o dată la două săptămâni". "Nu ai prietene? - o întrebă parohul. Sunt bune? Atunci du-le să se împărtăşească împreună cu tine şi deja nu vei mai fi singură". Tânăra reveni în curând cu alte două prietene care se angajaseră să o imite. Şase luni după aceea erau deja o duzină. Puţin mai târziu, se prezentă parohul acelui sat pentru a-i mulţumi celui de Ars pentru binele pe care l-a făcut pentru parohia sa.
Deseori se spune că un obicei se schimbă cu un alt obicei contrar. Noi, creştinii, avem obligaţia de a lupta pentru a schimba obiceiurile care nu sunt bune. Am făcut-o de-a lungul întregii istorii şi trebuie şi putem să o facem şi astăzi. Pentru a face binele - ceea ce credem a fi bun - obiceiurile care există contează cel mai puţin. Nu curentul, ci inima omului, iluminată de credinţă, este cea care trebuie să-l călăuzească pe creştin.
Apelând la aceste mijloace puternice de har vom simţi bucuria pe care altădată profetul Sofonia trebuia să o deştepte în rândul poporului ales, aşa cum am auzit în prima lectură: "Bucură-te, fiica Sionului, tresaltă de veselie Israele... Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un izbăvitor puternic" (Sof 3,14.17). Aşa îndemna profetul pe popor, orientându-l spre Mesia care trebuia să vină. Numai că aşteptarea poporului era în promisiune, iar aşteptarea noastră este în har.
De aceea, în lectura a II-a, sfântul apostol Paul adresează filipenilor acelaşi îndemn la bucurie, dar o bucurie care aduce pacea lui Dumnezeu în Isus Cristos care este prezent în noi, în toţi cei care formează noul popor al lui Dumnezeu, comunitatea Bisericii (cf. Fil 4,4.7).
Fie ca această bucurie, rod al harului lui Dumnezeu şi al strădaniei noastre de a trăi din puterea sacramentelor Bisericii şi al faptelor de milostivire să ne călăuzească în aceste zile care au mai rămas până la Crăciun şi să rămână mereu cu noi. Amin
