Iubiţi credincioşi,
Am început această sfântă Liturghie în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh; o vom termina peste câtva timp cu binecuvântarea din partea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. Tot ceea ce spunem şi facem în timpul acestei sfinte Liturghii nu este altceva decât un dialog între noi şi Tatăl, dialog ce are loc prin Isus Cristos, în lumina şi cu ajutorul Duhului Sfânt. În cadrul adunării euharistice, proclamarea credinţei în Preasfânta Treime ajunge la punctul culminant atunci când vom recita împreună Crezul şi vom spune: "Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotputernicul (...) şi într-un singur Domn, Isus Cristos... şi în Duhul Sfânt!"
Dacă, de la sfânta Liturghie, trecem să considerăm viaţa noastră de creştini, ne dăm seama că şi ea este ca o Euharistie mai lungă, care începe şi se termină în numele Sfintei Treimi: "Eu te botez în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh", ni s-a spus atunci când am trecut pragul vieţii. "Suflete creştin, părăseşte lumea aceasta în numele lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, care te-a creat; în numele lui Isus Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu, care a suferit pentru tine; în numele Duhului Sfânt, care a fost revărsat peste tine", aşa ni se va spune în momentul plecării din această lume.
Între aceste două extreme - naşterea şi moartea - se află existenţa noastră, ale cărei etape importante sunt şi ele trăite împreună cu Preasfânta Treime: în numele Preasfintei Treimi sunt uniţi mirii prin legământul sfânt al Căsătoriei; în numele Preasfintei Treimi sunt hirotoniţi preoţii; în numele Preasfintei Treimi sunt iertate păcatele. Întreaga existenţă creştină se desfăşoară în tovărăşia Preasfintei Treimi; cele trei persoane divine sunt alături de noi, merg împreună cu noi. Dar mulţi dintre noi nu le cunosc! La sfârşitul vieţii li se va întâmpla şi lor ca acelor doi ucenici de la Emaus: au mers tot drumul cu Isus şi nu l-au cunoscut: câtă tristeţe!
Există un mod greşit de a gândi Preasfânta Treime care ne împiedică să percepem forţa ce se revarsă din acest mister. Această eroare constă în a gândi Preasfânta Treime ca un lucru, ca o realitate făcută şi închisă în întregime în ea însăşi. Ne imaginăm că Tatăl l-a născut la începutul veşniciei (ca şi cum veşnicia ar avea un început) pe Fiul şi apoi Tatăl şi Fiul împreună l-au purces pe Duhul Sfânt; astfel s-a constituit o dată pentru totdeauna Preasfânta Treime care durează nemişcată în veşnicie. Dar Sfânta Treime nu este un lucru; este un proces, este ceva care este mereu în act şi care are loc acum! În Dumnezeu orice act este veşnic, nu trecător; în el nu există "ieri" şi nici "mâine", ci un "azi" veşnic: "Tu eşti Fiul meu, eu astăzi te-am născut" (Ps 2,7; Fap 13,33; Evr 1,5). Deci astăzi Tatăl îl naşte pe Fiul, astăzi, împreună cu Fiul, îl purcede pe Duhul Sfânt. Totul este în act, nimic nu s-a oprit, nu trebuie să ne gândim la Sfânta Treime ca la un vulcan stins, ci ca la un vulcan activ care revarsă şi acum flăcări de lumină, de înţelepciune, de iubire. În faţa acestei Preasfinte Treimi ne aflăm noi în acest moment; pe ea o celebrăm în cadrul acestei sărbători şi ei îi spunem: "Slavă Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh: lui Dumnezeu care este, care era şi care vine".
Ce să facem pentru a reda acestui mister, principiul şi izvorul întregii vieţi a Bisericii, lumina şi locul propriu în credinţa noastră? Căderea din orizontul trinitar duce, într-adevăr, la o progresivă banalizare a credinţei. Ne ataşăm de Isus, dar curând pierdem din vedere dimensiunea transcendentă şi divină a vieţii lui şi nu rămâne decât omul, sau, cum se spune astăzi: "răstignitul iubitor de oameni"; Isus devine o figură opacă, obiect mai mult al unor discuţii aprinse şi interminabile, decât al credinţei. Fără Tatăl şi Duhul Sfânt este imposibil să credem în Cristos, deoarece tocmai despre ei vorbeşte el şi ei sunt cei care vorbesc despre el. Un Isus fără dialogul său profund şi neîntrerupt cu Tatăl, nu mai este Isus, un Isus fără Duhul Sfânt care îl luminează nu mai este Isus înviat cel care mântuieşte şi sfinţeşte omenirea.
Ce să facem, întrebam, pentru a readuce acest mister la strălucirea pe care o avea în primele veacuri ale Bisericii? Liturgia ne oferă instrumentul privilegiat pentru acest drum: lectura Bibliei; ea ne arată manifestarea Preasfintei Treimi faţă de noi în desfăşurarea concretă a planului de mântuire; prin unitatea acestei istorii a mântuirii ne este arătată unitatea de voinţă şi de natură în Dumnezeu; prin diferitele timpuri şi diferitele operaţii ale acestei istorii ne este arătată, apoi, distincţia persoanelor în Dumnezeu.
Cele trei lecturi biblice pe care le-am ascultat sunt ca trei ferestre şi prin fiecare dintre ele aruncăm o privire într-una dintre etapele istoriei mântuirii, descoperind în ea lucrarea uneia sau alteia dintre persoanele divine, deşi toate trei lucrează împreună.
Prima lectură este un imn al creaţiei; cu ea, liturgia vrea să ne înalţe la contemplarea Tatălui, izvor şi origine a toate, care a conceput planul de revărsare a iubirii sale asupra creaturilor capabile să-l cunoască şi să-l iubească şi îl realizează creând omul după imaginea sa şi universul în slujba omului. Unde se ascunde semnificaţia trinitară a acestui text din Cartea Proverbelor? În acele cuvinte de la început: "Înţelepciunea lui Dumnezeu vorbeşte: Domnul m-a creat la începutul lucrărilor sale... din veşnicie am fost plăsmuită". La începutul lumii - mai înainte de a fi fost lumea - găsim alături de Dumnezeu o realitate misterioasă, Înţelepciunea, care vorbeşte despre Dumnezeu şi cu Dumnezeu şi care îl asistă în timp ce creează. Ioan, în prologul evangheliei sale, a dezlegat acest mister, spunând că această Înţelepciune este Logosul, adică Cuvântul: "La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu... Toate au fost făcute prin el (In 1,1.3). Suntem deci la începuturile revelării Preasfintei Treimi.
A doua lectură, luată din Scrisoarea sfântului Paul către Romani, ne introduce într-o atmosferă diferită: omul creat după imaginea lui Dumnezeu, a pierdut prietenia sa; din cauza păcatului, este destinat pierzării; însă Dumnezeu nu-l abandonează în puterea morţii, ci îşi actualizează un măreţ plan de mântuire - întruparea, pătimirea, moartea şi învierea lui Isus Cristos - şi tocmai în împlinirea acestui plan de mântuire se revelează de deplin omului Fiul lui Dumnezeu. El este cel care, vestit de profeţi, vine, ne reconciliază cu Dumnezeu prin cruce, ne redă pacea, speranţa şi gloria; mai mult, devine el însuşi în noi "speranţa gloriei" (cf. Col 1,27). Fiul unul-născut al lui Dumnezeu, ascuns din veşnicie în sânul Tatălui şi care era cu el când crea cerurile, s-a manifestat ca persoană în Isus Cristos şi ne-a introdus în cunoaşterea misterului lui Dumnezeu unul şi întreit.
Şi iată-ne, în sfârşit, la evanghelie: ea ne deschide o breşă asupra ultimei faze a istoriei mântuirii: timpul Bisericii, cel în care se va descoperi prezenţa Duhului Sfânt. El va veni asupra Bisericii, spune Isus, şi o va conduce la tot adevărul, va rămâne în ea să desăvârşească lucrarea Fiului şi "să împlinească orice sfinţire". Este prezenţa pe care am amintit-o în special duminica trecută, la sărbătoarea Rusaliilor.
O unitate profundă - mai mare decât orice unitate cunoscută sau imaginată de noi - leagă între ele aceste trei persoane divine. Treimea descoperită nouă de Isus nu distruge, aşadar, unitatea lui Dumnezeu, ci o înalţă; nu este o decădere faţă de monoteismul absolut al Bibliei sau al altor religii (de exemplu, islamul), ci o depăşire: Dumnezeu - ne spune - este dincolo de orice concept al nostru, chiar şi decât conceptul pe care îl avem noi despre unitate! În Dumnezeu, Treimea nu este diviziune, ci bogăţie!
Teologia numeşte această unitate, unitate de natură sau de substanţă (o substanţă, trei persoane); pentru Biblie însă, este o unitate mai dinamică: o comprezenţă, o compătrundere (perihoreză) a fiecăreia dintre cele trei persoane în celelalte două: "Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine" (In 14,11); "Eu şi Tatăl una suntem" (In 10,30). Prin fiecare dintre cele trei persoane divine noi intrăm în legătură cu întreaga Treime; primind sfânta Împărtăşanie, noi primim persoana Fiului Isus Cristos în care "locuieşte trupeşte întreaga plinătate a dumnezeirii (Col 2,9); primim, aşadar, întreaga Sfântă Treime!
Această unitate profundă a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt între ei se manifestă, în istoria mântuirii, în faptul că fiecare dintre cele trei persoane se revelează, revelându-le pe celelalte două: nu vorbeşte despre sine, ci despre cealaltă şi vorbind despre cealaltă se face cunoscută pe sine. Tatăl se descoperă ca Tată în momentul în care spune despre Isus: "Acesta este Fiul meu preaiubit!"; Fiul se descoperă ca Fiu, făcându-ni-l cunoscut pe Tatăl şi rostind cuvintele de neconfundat "Abba, Părinte)!"; Duhul Sfânt se descoperă ca Duh al Tatălui şi al Fiului când vine la noi şi ne învaţă să spunem, la rândul nostru, "Abba, Părinte!" şi "Isus este Domnul!", adică atunci când ni-l descoperă pe Tatăl şi pe Fiul său Isus Cristos. Fiecare îl preamăreşte pe celălalt şi este preamărit de celălalt: "Glorifică-l pe Fiul tău ca Fiul să te glorifice pe tine... Eu te-am glorificat pe pământ... Am făcut cunoscut numele tău oamenilor" (In 17,1.4.6); "Duhul adevărului... mă va glorifica pe mine" (In 16,13 ş.u.). Este logica divină a darului.
Sfânta Treime nu este pentru credinţa creştină ceva în plus de care poţi să nu vorbeşti poporului, fiind suficient să vorbeşti în general despre Dumnezeu. Este misterul din care izvorăsc toate misterele; este ceea ce dă lumină şi profunzime oricărei afirmaţii creştine despre Dumnezeu: nimeni nu înţelege ce înseamnă să spui "Dumnezeu este iubire" (sau "Dumnezeu este persoană), dacă nu ţine cont de Sfânta Treime. Dumnezeu nu e iubire numai începând cu vreo câteva milioane de ani în urmă, când, după creaţie, a avut în sfârşit pe cineva să iubească în afara lui; el este iubire în el însuşi, intrinsec, din veşnicie. Dar dacă este iubire din veşnicie, înseamnă că din veşnicie are pe cineva în el însuşi de iubit, şi anume pe Fiul, şi din veşnicie există un circuit al iubirii în Dumnezeu, care este Duhul Sfânt. Dumnezeu nu a avut nevoie de "tu-ul" omului ca să iubească pe cineva şi "să fie în relaţie" cu cineva (şi astfel, să fie persoană); exista în el însuşi un "eu", un "tu" şi un "noi" care este Sfânta Treime! Noi suntem chemaţi la existenţă pentru a intra în acel cuptor al iubirii, pentru a face parte din acel "tu" pe care Tatăl îl rosteşte din veşnicie îndreptat spre Fiul.
Când fiul vostru acasă sau un copil la catehism vă adresează faimoasa întrebare: De ce ne-a creat Dumnezeu? Nu răspundeţi îndată: "Ca să-l cunoaştem, să-l slujim şi să-l iubim în această viaţă şi să ne bucurăm de a fi cu el în cealaltă. Acesta nu este primul motiv, este doar al doilea. Răspunsul ce trebuie dat copilului este: Dumnezeu avea şi el din veşnicie un copil, pe care îl iubea ca pe unicul său Fiu; ca să-i facă sărbătoare şi să-i facă un cadou Fiului său, ca să-l facă să se joace şi să râdă, deoarece era atotputernic şi îi plăcea să facă lucruri mari, a creat universul! Şi dacă vă este frică să daţi această explicaţie atât de ingenuă, gândiţi-vă la cuvintele din prima lectură de astăzi: "Mă bucuram înaintea lui fără încetare (e Fiul care vorbeşte despre Tatăl), veselindu-mă pe rotocolul pământului şi găsindu-mi plăcerea printre oameni". Ce anume sugerează aceste cuvinte dacă nu imaginea unui copil care îşi exprimă bucuria şi entuziasmul faţă de tatăl său, pentru darul pe care i l-a făcut şi pe care începe să-l cunoască?
Apoi explicaţi copilului care v-a întrebat urmarea istoriei, care cu siguranţă îl va face fericit. Acel copil, care era Fiul lui Dumnezeu, nu voia să fie singurul care să se joace cu o jucărie aşa de mare; i-a cerut Tatălui să-i dea tovarăşi de joacă cu care să-i mulţumească, să-l laude şi să bată din palme pentru totdeauna. Şi Tatăl ne-a dat pe noi! "În el (adică în Isus), Tatăl ne-a ales mai înainte de întemeierea lumii... predestinându-ne să fim fiii săi adoptivi" (Ef 1,4 ş.u.); "Voi sunteţi ai lui Cristos" (1Cor 3,23). Şi, astfel, noi, fii ai omului, am devenit pentru Isus "plăcerile sale", plăceri care l-au costat crucea, şi totuşi plăceri.
După această explicaţie, n-o să vă fie greu să-l faceţi pe copil să înţeleagă cât este de greşit ca oamenii să umble în lume cu feţe aşa de serioase, aşa de preocupate şi aşa de triste, ca şi cum ei ar trebui să susţină această lume, ca şi cum lucrul cel mai important ar fi să cumpere şi să vândă, să zidească şi să dărâme, să adune şi să cheltuiască, şi nu să participe la jocul minunat de iubire pentru care lumea a fost creată.
Acum, fiindcă am descoperit că am primit existenţa de la Sfânta Treime şi că suntem destinaţi să ne întoarcem la ea, să anticipăm în rugăciune această întoarcere universală la Tatăl, strigându-i "de departe", ca fiul risipitor ce îşi vede de departe casa părintească: "Abba, Părinte!" Isus ne-a vorbit atât de mult despre tine, Părinte bun, încât în inima noastră s-a născut o mare nostalgie după tine, o imensă dorinţă de a vedea chipul tău ascuns. Noi credem că într-o zi vei da deoparte vălul ce acoperă acum faţa pământului şi o face atât de tristă şi atunci va fi frumos să vedem cum totul era atât de simplu: universul, istoria şi chiar mica noastră istorie, deoarece tu eşti "un Dumnezeu misterios", nu un Dumnezeu complicat. Primeşte-ne încă de acum ca ai tăi; atrage-ne cu dulcele tău Duh Sfânt, ca să nu ne rătăcim pe drumul ce ne-a mai rămas de parcurs, ci să alergăm conduşi de parfumul crismei tale. Atrage-ne acum în acel rug aprins, unde tu, Treime, te aduni în întregime şi vii să te întâlneşti cu noi: în trupul şi sângele lui Isus pe care îl primim. Amin.
