Fap 12,1-11; Ps 33; 2Tim 4,6-8.17-18; Mt 16,13-19
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Aşadar, astăzi, Biserica trăieşte o mare solemnitate, aceea a sfinţilor apostoli Petru şi Paul. Sărbătorindu-i împreună, Biserica vrea să ne arate că ei sunt fondatorii Bisericii Romei, oraşul unde amândoi au suferit martiriul pentru Cristos. Osemintele lor au fost aşezate împreună pe Via Apia, tocmai într-o zi de 29 iunie, a anului 258, pentru a le feri de profanarea persecutorilor.
Liturghia acestei sărbători scoate în relief, mai întâi, misiunea pe care Isus i-a dat-o lui Petru, aceea de piatră fundamentală, de temelie de nezdruncinat a Bisericii. Înzestrat cu o credinţă vie, Petru va învăţa de la Domnul umilinţa şi iubirea, pentru că el va da unitate Bisericii, slujind-o cu multă dragoste şi umilinţă. Aşadar, Cristos a zidit Biserica sa pe Petru, căruia i-a încredinţat autoritatea supremă în Biserică: "Tu eşti Petru, pe această piatră voi zidi Biserica mea şi puterea celui Rău nu o va birui. Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor, orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ, va di dezlegat şi în ceruri".
La rândul său, Paul, un evreu zelos, nu l-a cunoscut pe Isus în timpul vieţii sale pământeşti. Nu voia să-l recunoască pe Mesia în Isus cel răstignit. De aceea, ajunge un mare prigonitor al lui Cristos şi al creştinilor. Însă Dumnezeu, în planul său, prevăzuse cu totul altceva. De aceea, îl converteşte. Îl transformă din persecutor în apostol egal cu ceilalţi apostoli. Şi va da mărturie şi el despre Isus înviat, care i-a apărut şi i-a transformat în mod radical viaţa. Liturgia sărbătorii scoate în evidenţă tocmai apostolatul său, munca sa titanică pentru răspândirea evangheliei şi, de asemenea, mulţumirea sufletească pentru că şi-a îndeplinit cu zel munca de apostol.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Să considerăm şi noi, în cele ce urmează, misiunea lui Petru - piatră de temelie a Bisericii lui Cristos - şi activitatea neobosită a lui Paul pentru vestirea evangheliei.
Cum am auzit în evanghelie, ne este prezentat Isus în părţile Cezareei lui Filip. Era înconjurat de apostoli. La un moment dat îi întreabă: "Cine spune lumea că este Fiul Omului?". Iar după ce aceştia redau diferitele păreri ale lumii, îi întreabă şi pe ei: "Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?". Petru ia cuvântul în numele tuturor şi face acea profesiune de credinţă în Cristos, binecunoscută: "Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu". Cristos se bucură cu Petru pentru lumina divină ce i-a permis să pătrundă misterul său de Fiu al lui Dumnezeu, mântuitor al oamenilor. Deoarece a recunoscut cine este, Isus Cristos îl face părtaş al caracteristicilor şi puterilor sale.
Ştim din Cartea Faptele Apostolilor că Petru îl numeşte pe Isus piatra unghiulară a Bisericii. Iar Isus şi-l asociază pe apostolul Petru ca piatră fundamentală a aceleiaşi Biserici: "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea".
Isus îşi primeşte de la Tatăl toată puterea, în cer şi pe pământ. De aceea, o transmite lui Petru. Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor. Îi conferă apoi puterea de a lega şi de a dezlega, puterea cheilor. Desigur, Petru nu va înţelege deodată misiunea acestei investituri care-l leagă de Cristos. O va înţelege pe parcurs, în intimitate, cu Învăţătorul, dar şi prin experienţa propriei slăbiciuni. Atunci când va avea încredere absolută în Cristos şi în urmarea crucii sale, Petru va fi disponibil ca Mântuitorul să-i spună: "Paşte mieluşeii mei! Paşte oile mele!". Astfel, numit păstor suprem al turmei Domnului, Petru îi va învăţa pe credincioşi raportul lor cu Cristos şi rolul lor în Biserică. Va spune în prima sa scrisoare: "Apropiaţi-vă de el, piatra cea vie, voi înşivă ca pietre vii să fiţi zidiţi casă duhovnicească".
Creştinii, de-a lungul timpului, au înţeles rolul lui Petru în Biserică. Creştinii de la începuturi, atunci când Petru este arestat şi aruncat în închisoare, spune Faptele Apostolilor se rugau, întreaga Biserică înălţa rugăciuni spre Dumnezeu pentru Petru fără încetare. Da, Biserica, Biserica de la începuturi se ruga pentru conducătorul ei, se ruga ca Domnul să-l elibereze din închisoare, să-i dea harul păstorului Bisericii sale de a conduce, prin cuvinte şi exemplu la viaţa veşnică, turma încredinţată. Şi aşa cum am auzit în lecturi, are loc cea mai spectaculoasă evadare din închisoare: eliberarea lui Petru prin intervenţie divină.
Acum, prerogativele lui Petru sunt cele ale Sfântului Părinte, ale papei de la Roma. Petru, este, apoi, prezent, în Biserica lui Cristos, este viu în persoana Sfântului Părinte. De aceea, creştinii uniţi în Cristos - piatra cea vie -, uniţi cu vicarul lui Cristos - piatra fundamentală -, sunt pietre vii, destinate să zidească şi să susţină Biserica. Petru, aşadar, îşi are succesorii săi în papii de la Roma. Îndată ce se ivea vreun conflict sau se punea de vreo problemă, ca un act misterios, creştinii se îndreptau spre episcopul Romei. Astfel, avem exemplul sfântului papă Clement Romanul, care intervine în dificultăţile din Corint în anul 95, pe când la Efes încă mai trăia sfântul apostol Ioan. De asemenea, sfântul Ignaţiu din Antiohia salută Biserica de Roma ca vrednică de Dumnezeu, vrednică de cinste, ce prezidează în iubire. Toată creştinătatea este atrasă de Roma. De ce? Deoarece în episcopul Romei îl întâlneşte pe Petru.
Să-l preamărim şi noi pe Dumnezeu pentru darurile minunate şi virtuţile cu care l-a înzestrat pe Petru şi să-i cerem pentru urmaşul său - papa de la Roma - ca să conducă mereu la unire turma ce i-a fost încredinţată.
În ceea ce-l priveşte pe apostolul Paul, ştim că a fost un evreu din Tarsul Ciliciei, farizeu crescut la şcoala lui Gamaliel. Devine, la un moment dat, prigonitor al lui Cristos şi al creştinilor, însă Cristos însuşi intervine în viaţa lui, convertindu-l, atunci când mergea la Damasc tocmai să-i aresteze pe creştini. Harul lui Dumnezeu l-a transformat total, încât ajunge să facă tocmai contrariul: îi apăra pe creştini şi-l predica pe Cristos. A lucrat pentru Cristos şi Biserica sa mai mult decât ceilalţi apostoli. De aceea este numit şi apostolul neamurilor, al popoarelor. În acest sens, ştim că a întreprins trei vaste călătorii misionare, pentru a-l face cunoscut pe Cristos, pe care a ajuns să-l iubească într-atât încât să spună: "Pentru mine, a trăi înseamnă Cristos". Ştim că a îndurat multe lipsuri, a fost la rândul său prigonit, jefuit, a naufragiat la un moment dat pe mare, a fost bătut, dar nimeni şi nimic nu a putut să-l despartă de dragostea lui Cristos. Comunităţile întemeiate de el nu le-a lăsat la voia întâmplării, dar le vizita sau le scria epistole, încurajându-le şi lămurindu-le doctrina.
Am auzit în cea de a doua lectură, către Timotei, cu câteva zile înainte de a i se tăia capul, îi scrie acestuia cum viaţa sa a fost ca o cursă cu obstacole. În momentul când să treacă linia de sosire, el declară: "Toţi m-au părăsit". Dar se resemnează şi recunoaşte că însuşi Domnul a fost alături de el. I-a dat putere până la capăt, ca să poată anunţa neobosit evanghelia. Cu câtă satisfacţie şi mulţumire spune că şi-a atins ţinta: "Am terminat cursa, am rămas credincios". Ştim că cursa apostolatului său a durat, iată, deloc întâmplător, 33 de ani, din anul 34 - anul convertirii sale, până în anul 67 - anul martiriului său la Roma.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Noi, care mai avem încă de parcurs drumul vieţii, să căutăm în fiecare zi a vieţii noastre să ne arătăm dragostea faţă de Cristos, să-l urmăm în trăirea vieţii noastre, să credem în el cu toată tăria, să-l propovăduim prin cuvânt şi faptă, pentru ca la sfârşitul vieţii să putem spune şi noi asemenea sfântului apostol Paul: "Am luptat lupta cea bună, mi-am păstrat credinţa, am ajuns la ţintă".
Astăzi, în solemnitatea lor, să cerem sfinţilor apostoli Petru şi Paul să mijlocească de la Domnul harul de a fi pietre vii în Biserica sa, clădită pe stânca lui Petru şi, de asemenea, harul de a ne conduce până la capăt lupta cea bună a vieţii creştine, pentru ca la sfârşit să dobândim şi noi răsplata slujitorului credincios. Amin.
