Fap 12,1-11; Ps 33; 2Tim 4,6-8.17-18; Mt 16,13-19
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Celebrăm astăzi, aşadar, cu mare bucurie, solemnitatea sfinţilor apostoli Petru şi Paul sau Pavel, cum preferă să-l numească cei din alte Biserici. Este o bucurie deosebită astăzi, mai ales pentru noi, Biserica Romei, deoarece Roma adăposteşte sfintele morminte ale acestor două figuri atât de importante din Biserica începuturilor. De fapt, a-i sărbători pe sfinţii apostoli Petru şi Paul înseamnă a medita asupra propriei noastre identităţi, înseamnă a intra în dialog cu propriul nostru trecut, pentru a înţelege cine suntem, de unde provenim şi care este adevărata noastră identitate.
Nu intenţionez la această predică să povestesc viaţa celor doi sfinţi, dumneavoastră, fiecare, cunoaşteţi atât de multe lucruri despre apostolul Petru şi despre apostolul Paul. Ceea ce aş dori să evidenţiez astăzi sunt trei lucruri, pe care aş dori să le prezint în lumina celor trei lecturi pe care le-am ascultat. Primul lucru la care mă refer este credinţa apostolilor Petru şi Paul, care este şi credinţa noastră. Al doilea lucru la care vreau să mă refer: preţul pe care ei l-au plătit; a fi creştini şi a crede în Cristos presupune un preţ. Şi în al treilea rând, aş dori să ilustrez printr-o istorie ceea ce înseamnă credinţa pentru noi, creştinii.
Mai întâi, credinţa lui Petru şi credinţa lui Paul este şi credinţa noastră. Am ascultat în evanghelia de astăzi celebrul episod de la Cezareea lui Filip. Acolo, Isus, retras cu discipolii săi, deschide un subiect deosebit de important, şi anume, identitatea sa. Îi întreabă mai întâi ce gândesc oamenii despre el şi apostolii îi spun ce spun oamenii despre Isus, iar apoi Isus le adresează o întrebare personală: "Dar voi, voi cine spuneţi că sunt eu?". Şi atunci Petru răspunde cu celebrele cuvinte: "Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului cel viu". Această afirmaţie a sfântului apostol Petru e de o semnificaţie fundamentală în istoria, în viaţa, în crezul Bisericii. De altfel, după cuvintele lui Petru, Isus spune: "Fericit eşti tu, Simon", bar Iona, "fiul lui Iona, căci nu carnea şi sângele ţi-au descoperit acestea, ci Tatăl meu care este în ceruri". Ce înseamnă carnea şi sângele? Carnea şi sângele desemnează omul, omul ca o fiinţă limitată, ca o fiinţă incapabilă prin propriile puteri să pătrundă misterul lumii până la capăt. Iată, Isus spune: Tu ai ajuns să afirmi acest lucru, nu prin deducţia ta logică, nu prin puterea omenească, ci pentru că acest lucru ţi-a fost revelat de către Tatăl din ceruri.
De fapt, iubiţi credincioşi, a crede înseamnă a te lăsa atras într-un univers cu totul şi cu totul fascinant, înseamnă a te lăsa atras în universul lui Dumnezeu, înseamnă să priveşti lucrurile dintr-o perspectivă specială, pentru că este perspectiva lui Dumnezeu.
Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului cel viu. Aceste cuvinte ale apostolului Petru sunt cuvinte pe care se fondează însăşi Biserica. Tu eşti Petru, pe această piatră voi zidi Biserica mea şi puterea celui Rău nu o va birui. Creştin este acela care crede ceea ce a crezut şi apostolul Petru şi apostolul Paul şi toţi ceilalţi apostoli, în comuniune cu apostolul Petru. Creştin este acela care crede că Isus este trimisul Tatălui şi, în acelaşi timp, este Fiul Dumnezeului cel viu.
Şi mai există o nuanţă importantă în evanghelia de astăzi, care se leagă de afirmaţia apostolului Petru. Îi spune Isus: "Tu eşti Petru. Pe această piatră voi zidi Biserica mea şi puterea celui Rău nu o va birui. Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor". Este un cuvânt deosebit de important. În simbolismul biblic, încredinţarea cheilor înseamnă încredinţarea autorităţii, autoritatea de a învăţa, autoritatea de a guverna, autoritatea de a judeca. Noi, credincioşii romano-catolici, punem un preţ deosebit de mare pe această evanghelie, dar şi pe viziunea complexă a Noului Testament, unde apostolului Petru îi revine un rol de seamă în viaţa Bisericii, iar noi, ca şi romano-catolici, vedem în episcopii Romei continuatorii acestui minister petrin, continuatorii acestei misiuni a apostolului Petru, ca unul care prezidează în caritate, ca unul care învaţă credinţa adevărată, ca un principiu al unităţii tuturor creştinilor. Toţi creştinii trebuie să medităm asupra acestui principiu evanghelic formulat de Isus Cristos - e un principiu scripturistic, e un principiu biblic - şi cu toţii trebuie să reflectăm asupra manierei concrete în care acest gând drag lui Isus trebuie să devină operativ în viaţa şi în organizarea activităţii creştinilor.
Al doilea lucru: Petru şi Paul au trebuit să plătească un preţ pentru crezul lor. Noi ce preţ suntem dispuşi să plătim pentru credinţa noastră? Prima şi a doua lectură de la această Sfântă Liturghie ne prezentau doi apostoli în închisoare. Nu, nu! Nu au ajuns în închisoare pentru că i-a trimis acolo DNA-ul pentru nu ştiu ce fapte, nu! Au ajuns în închisoare pentru că au crezut în Isus Cristos, Mântuitorul, şi pentru că au căutat să-i conducă şi pe alţii pe drumul mântuirii.
În prima lectură de la această Sfântă Liturghie, îl vedem pe apostolul Petru în închisoare, la Ierusalim. Regele Irod Agripa I, un nepot al celebrului Irod cel Mare, îl ucisese pe Iacob, fratele lui Ioan, şi acum îl arestase pe Petru, cu gândul de a-l procesa şi apoi cu gândul de a-l, eventual, pentru a-l condamna la moarte. Apostolul Petru a scăpat de această dată din închisoare, dar nu va scăpa mai târziu când la Roma va trebui să plătească cu propria viaţă crezul său în Isus.
A doua lectură de astăzi vorbeşte despre preţul pe care a trebuit să-l plătească apostolul Paul. Paul din lectura a doua de astăzi ne vorbeşte din închisoarea de la Roma, unde îi scrie lui Timotei cea de A doua Scrisoare către Timotei şi care conţine, într-un fel, testamentul spiritual al apostolului Paul. Acolo, el îşi descrie singurătatea. E abandonat acolo în închisoare. L-au lăsat foştii prieteni. Dar câte îndurase până atunci! Şi în afara de asta, perspectiva morţii era acum pentru el certă. Şi, într-adevăr, şi el va plăti cu propriul sânge credinţa sa în Cristos.
Iată că sărbătoarea apostolilor Petru şi Paul ne arată că a fi creştin înseamnă să fii dispus să plăteşti un preţ. Poate nu ni se va cere niciodată sacrificiul pe care l-au făcut cei doi, dar pentru a fi creştini adevăraţi, trebuie să plătim un preţ. E preţul demnităţii, preţul onoarei, preţul renunţării la lucruri la care alţii nici nu se gândesc să renunţe, e preţul unei umanităţi trăite în deplina sa realizare, pentru că este trăită în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu.
Şi al treilea lucru: spuneam că aş dori să ilustrez printr-o istorie, printr-o istorioară, ce înseamnă credinţa. În zona deluroasă a Scoţiei trăia un proprietar de terenuri, un om deosebit de bogat. Avea o casă mare, care dădea spre o vale deosebit de frumoasă. Omul acesta avea însă o mare lipsă în viaţa lui: nu credea în Dumnezeu. La intrarea în proprietatea sa, la poartă, era o casă mică în care locuia John - îl voi numi Ioan în această istorie -, un îngrijitor al proprietăţilor acestui om atât de bogat. Şi acest Ioan era un om de o credinţă simplă dar profundă. Adesea, proprietarul îl vedea până seara târziu rugându-se împreună cu familia sa, în genunchi, acolo, la lumina lumânării. Într-o dimineaţă - spune această istorie - proprietarul a ieşit în faţa casei şi admirând priveliştea aceea extraordinară, a exclamat: "Toate acestea sunt ale mele, sunt lucrurile mele". Şi, când gândea el acestea, a auzit soneria de la uşă şi, coborând, l-a văzut în faţa uşii pe Ioan, care i-a spus: "Domnule" - omul era vădit încurcat - "Domnule, pot să vă adresez un cuvânt? Azi noapte, în vis, mi-a apărut Dumnezeu şi mi-a spus că la noapte, la miezul nopţii, va muri cel mai bogat om din această vale. M-am gândit că ar fi bine să ştiţi acest lucru". După ce a plecat, proprietarul a început să se gândească la cuvintele lui Ioan şi, neliniştit, a plecat la medicul din zonă şi a cerut să-l consulte. Şi doctorul, după ce l-a consultat, i-a spus: "Sunteţi sănătos tun, mai trăiţi 20 de ani de acum înainte". Cuvintele medicului l-au mai liniştit, dar ceva în suflet îi spunea că poate lucrurile nu vor merge bine. Şi l-a invitat pe medic la el acasă. Şi au luat prânzul împreună şi când medicul vrea să plece, el l-a reţinut şi i-a spus: "Hai, rămâi cu mine, te rog, după-amiaza asta, hai să petrecem timpul împreună". Şi s-a făcut seară şi au trecut orele şi era deja miezul nopţii, când proprietarul l-a văzut pe medic închizând uşa şi plecând. Şi urcând pe scări spre dormitorul său, se gândea: "Prostuţul acesta de Ioan, ce om prost! Mi-a stricat toată ziua, el cu visurile sale". Nu s-a aşezat bine în pat, când aude din nou soneria. Şi, coborând la uşă, vede acolo o copilă, plânsă toată, în care a recunoscut-o pe fiica lui Ioan, îngrijitorul fermei sale, care printre lacrimi a spus: "Domnule, mama m-a trimis să vă spun că tata a murit la miezul nopţii". În acea clipă, proprietarul acela a înţeles, de fapt, cine era cel mai bogat om din acea vale.
Iubiţi credincioşi, fericitul Vladimir Ghika a spus: "Există o bogăţie, pe care dacă o ai, nu-ţi va lipsi nimic, chiar şi atunci când îţi vor lipsi toate". Iar această bogăţie era credinţa.
A avea în inimile noastre, în sufletul nostru, credinţa pe care au avut-o apostolii Petru şi Paul, înseamnă a avea o bogăţie de nepreţuit, pe care dacă o ai, nu-ţi va lipsi nimic în viaţă, chiar şi atunci când îţi vor lipsi atâtea lucruri.
Noi, toţi, care suntem aici în biserică sau la o anumită distanţă de biserică, avem credinţă pentru că părinţii şi bunicii şi strămoşii noştri ne-au lăsat acest dar extraordinar. Noi ce facem pentru urmaşii noştri? Copiii tăi mai merg la biserică? Nepoţii tăi vor mai crede în Dumnezeu? Strănepoţii tăi se vor mai relaţiona la Dumnezeu în alegerile lor fundamentale din viaţă?
Iată că solemnitatea sfinţilor apostoli Petru şi Paul ne interpelează personal, pe fiecare dintre noi, şi ne provoacă la un răspuns. Ce fac eu pentru ca această cauză nobilă a credinţei să domnească în această lume, pentru a construi o lume mai bună şi mai dreaptă? Răspunsul este al tău.
Lăudat să fie Isus Cristos!
