Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Evanghelia din această duminică prezintă marea minune a înmulţirii pâinilor. Isus, aflându-se pe malul Mării Galileii şi văzând acea mulţime înfometată, atât de hrana trupească, dar şi doritoare de a astâmpăra o foame mult mai accentuată, aceea a descoperirii şi a cunoaşterii lui Dumnezeu, le cere ucenicilor un ajutor, în a-i hrăni pe acei oameni, înainte de a le da drumul să plece la casele lor. Ucenicii raţionează în termeni de viaţă. Filip spune: "Nu ar ajunge pâine de 200 de dinari". Este ideea de a cumpăra. Dar Isus înlocuieşte această idee cu logica divină, de a da în mod gratuit. Sigur, ca o prefigurare a ceea ce se va întâmpla la Cina cea de Taină, în Joia Sfântă.
"Se pot sătura 100 de oameni din 20 de pâinişoare?", am auzit în prima lectură. Dacă cel care le oferă este profetul Elizeu, atunci se poate. De fapt, ceea ce oferă profetul nu are menirea să umple stomacul, ci sufletul. Puţinul dat cu iubire satură mai mult decât multul dat cu dispreţ sau cu ură. Pâinile lui Elizeu prevesteau un timp mesianic. Ostiile mărunte date cu iubirea infinită a lui Isus devin hrana totală a sufletului fiecărui creştin, menite să-i dea maturitatea spirituală.
În evanghelie ni se vorbeşte despre apostolii care au participat la această înmulţire a pâinilor, nu atât pentru faptul că au cerut oamenilor să se aşeze pe iarbă, alergând de colo-colo, ci, mai ales, că ei veniseră aici să se odihnească. Şi au trebuit să renunţe la această odihnă. Disponibilitatea pentru slujirea aproapelui i-a făcut colaboratori la minune. De fapt, adevărata minune constă în contactul direct pe care Isus l-a avut cu fiecare în parte prin ucenicii săi, cu toţi cei prezenţi, fiindcă el le-a dat lor pâinea şi ei au împărţit-o.
Când cineva renunţă la odihna proprie din iubire faţă de aproapele, dovedeşte că este un alt Cristos, că este un adevărat apostol. Şi creştinul care împarte dreptatea, disponibilitatea, renunţă la sine, când dă ceea ce a primit de la Domnul, arată că este un ucenic, un colaborator al lui Cristos, unul care a înţeles mesajul lui Cristos. Nu suntem chemaţi să facem minuni în lume, de genul celor făcute de Cristos, dar să fim apostoli care culeg firimiturile credinţei din orice fiiinţă umană, care poate să ducă la Cristos.
Mulţi ar dori să ofere mult, să facă chiar minuni, ca să nu mai fie săraci şi flămânzi pe pământul acesta, să nu mai fie bolnavi pe paturile spitalelor sau să nu mai fie nevinovaţi oprimaţi, să nu mai fie văduve şi orfani, mereu cu lacrimi în ochi, dar nu pot. Au în schimb posibilitatea să facă puţin, să ofere o firimitură de pâine, o picătură de apă, o frântură de zâmbet, o strângere de mână, un cuvânt de împăcare, dar nu-l fac, fiindcă puţinul lor li se pare fără valoare, fără importanţă. Mulţi ar vrea să se ştie în postura Domnului care dă, dar niciunul nu vrea să se simtă în postura săracului care cerşeşte şi aşteaptă o firimitură din partea aproapelui.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Trebuie să fim smeriţi şi să adunăm firimiturile îndurării divine, să ne dovedim colaboratori, nu numai beneficiari ai minunilor lui Dumnezeu. Isus şi discipolii săi aveau o problemă: o mulţime de oameni îi urmau şi erau înfometaţi. Trebuiau, deci, hrăniţi. Isus îi prezintă problema lui Filip: "De unde vom cumpăra pâini ca aceştia să mănânce?". De ce Isus s-a întors către Filip şi l-a întrebat despre cumpărarea pâinilor? El ştia că Filip, în orbirea produsă de gândirea sa naturalistă, nu putea să-şi imagineze alt mod de a hrăni mulţimea, decât folosindu-se de bani. De aceea, Ioan adaugă: "Însă spunea aceasta ca să-l pună la încercare. De fapt, el ştia ce avea să facă". Răspunsul lui Filip nu face decât să confirme cât de bun era la chestiunile materiale. "Nu le-ar ajunge pâine de 200 de dinari, ca să ia fiecare câte puţin". Dar el ştia ce va face. Isus l-a întrebat pe Filip doar pentru a-i sublinia modul eronat în care gândeşte, pentru a-i contrapune acestei gândiri, modul în care avea el, Fiul lui Dumnezeu, să acţioneze mai apoi. Imediat după, vorbeşte Andrei. "Este aici un băiat care are cinci pâini de orz şi doi peştişori, însă ce sunt acestea pentru atâţia?" Şi Andrei era suficient de realist ca să-şi dea seama că cinci pâini de orz şi cei doi peştişori nu reprezintă nimic în faţa unei mulţimi de 5000 de bărbaţi, plus femei şi copii. Dar totuşi, avea suficientă să vadă din acestea un început. Poate Andrei a amintit de pâini şi de peşti, ştiind experienţa nunţii din Cana Galileii, unde Isus a transformat apa în vin. El şi-a amintit că Isus nu a făcut vinul din nimic, l-a făcut din ceva, din colaborarea omului, şi a simţit că este de datoria apostolilor să-i ofere lui Isus acel element de bază pe care, din iubire, să-l transforme ca pe apă în vin, înmulţind mâncarea pentru acea mulţime flămândă.
Credinţa nu înseamnă, deci, a ne împreuna mâinile în rugăciune, fără să facem nimic, privind doar spre cer şi aşteptând să cadă de acolo ceea ce noi ne dorim. Dimpotrivă, noi trebuie să facem ceva, să căutăm cele cinci pâini şi cei doi peştişori ai noştri, ştiind că fără acestea nu va fi niciun miracol în viaţa noastră. Miracolul nu înseamnă Dumnezeu lucrând pentru noi, ci înseamnă Dumnezeu lucrând cu noi, lucrând în noi.
Într-o după-amiază, un profesor dădu peste un copil, care, singur în capela colegiului, mânca un sandviş. Surprins, îl întreabă pe copil: "De ce vii să mănânci în capelă?". Iar copilul i-a răspuns serios: "Păi, pentru că Isus este singurul prieten care nu-mi cere să-i dau şi lui câteva îmbucături".
De multe ori aceasta este logica umană: este închiderea în faţa binelui pe care noi îl putem face. Astăzi, Isus ne cere să dăm totul, tot ce suntem, tot ce avem, tot ce putem. Cu cât vom da mai mult din ceea ce avem, cu atât vom rămâne mai goi, cu mai mult spaţiu, pentru ca el, Dumnezeu, să ne dăruiască, să ne umple cu darurile sale. Acesta este Dumnezeu care binecuvântează puţinul nostru bine pe care noi l-am făcut pentru alţii şi pentru mântuirea noastră. Amin.
