"Acesta este într-adevăr profetul care trebuie să vină în lume"
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Cred că fiecare dintre noi a simţit, cel puţin o dată în viaţă, ce înseamnă foamea. Am experimentat aceste sentiment cumplit, foamea. În jurul nostru vedem atâtea persoane care suferă de foame, lumea de astăzi este într-o continuă căutare de resurse pentru a o îndepărta. Cu toate acestea, statisticile vorbesc de peste 24000 de persoane care în fiecare zi mor de foame, în marea lor parte sunt copii, sub cinci ani, persoane care mor de foame în ţările lumii a treia - aşa cum spunem noi deseori. Făcând o analiză, putem observa faptul că planeta deţine resurse, resurse incredibile. Şi cu toate acestea, omul, astăzi, continuă să moară de foame, pentru că peste 80% din resursele pe care astăzi omenirea le deţine sunt folosite de mai puţin de 20% din populaţia globului.
Şi Conciliul Vatican al II-lea face o analiză şi spune: "Niciodată neamul omenesc nu a avut la dispoziţie atâta belşug de bogăţie, resurse şi putere economică şi, totuşi, o parte uriaşă a locuitorilor pământului este chinuită încă de foame şi de sărăcie". Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Lecturile din duminica de astăzi, duminica a 17-a de peste an, doresc să dea un răspuns acestui flagel, doresc să ne ajute să rezolvăm, cel puţin pentru noi această problemă. Prima lectură ne vorbeşte despre faptul cum Dumnezeu intervine în viaţa poporului. Poporul Elizeu hrăneşte un mare număr de persoane cu câteva pâini. Atunci când Dumnezeu întâlneşte din partea omului încredere, minunea se înfăptuieşte. Şi ceea ce a săvârşit profetul Elizeu este o prevestire a minunilor pe care Cristos avea să le săvârşească mai târziu.
Vorbim despre foame. Şi deseori gândul merge la foamea fizică, la foamea stomacului. Însă de prea puţine ori vorbim despre foamea intelectului, vorbim despre foamea spirituală, de prea puţine ori vorbim despre foamea morală.
Iată, Cristos, în evanghelia de astăzi, ne arată că el a coborât pe pământ, a coborât în mijlocul nostru pentru a aduce soluţii, pentru a reduce foamea, pentru a ne hrăni. Evanghelia vine şi clarifică modul în care Domnul se implică în rezolvarea necazului uman.
Timp de câteva duminici, sfântul evanghelist Ioan va aprofunda tema marelui mister al iubirii divine, pregătirea lui Cristos de a rămâne în mijlocul omului şi de a-l hrăni prin Euharistie. În evanghelia de astăzi putem vedea inima plină de gingăşie a lui Cristos faţă de popor. Evanghelistul Ioan ne spune că Isus îşi ridică ochii şi vede, vede poporul, vede necazul poporului, vede în om consecinţa păcatului primordial, vede tristeţea, vede foamea, foamea după cuvântul sacru şi după înţelepciune, vede foamea după adevăr şi, nu în ultimul rând, vede dificultatea omului în a se îngriji şi de trupul său, îl vede flămând. Şi Isus se foloseşte de acest element - foamea fizică - pentru a atrage poporul la el şi astfel să-l hrănească în primul rând prin cuvânt şi prin har, învăţându-l, apoi oferindu-i şi hrana trupească.
Din evanghelie vedem pedagogia lui Cristos, vedem modul lui Dumnezeu de a lucra. Deşi Cristos putea hrăni poporul din nimic. Ştim că Dumnezeu a creat pământul şi tot ceea ce există din nimic. Cristos, Fiul lui Dumnezeu, ar fi putut să hrănească cei peste 5000 de oameni din nimic. Cu toate acestea, vedem că se foloseşte de elementul material, se foloseşte de creaţie, de ceea ce el a creat, se foloseşte de puţinul pus la dispoziţie de către om. Se foloseşte de cele cinci pâini şi de cei doi peşti pe care îi oferă copilul. Pâinile de orz vor să simbolizeze sărăcia, era pâinea săracului. Aceste pâini şi aceşti peşti nu le oferă un bogat. Din cei 5000 de oameni care erau în faţa lui Cristos, cu siguranţă că mulţi aveau la ei pâine, aveau la ei hrană, pentru că erau în pelerinaj, erau în căutarea lui Cristos, şi se gândiseră probabil să-şi facă şi nişte provizii. Şi, cu toate acestea, numai copilul, acel băiat, pe care îl pomeneşte evanghelia, îi pune lui Cristos la dispoziţie pâinea şi peştele. Copilul, care pe timpul lui Cristos nu însemna prea mult, totuşi, în faţa lui Dumnezeu însemna enorm, pentru că, în primul rând, în inima copilului Dumnezeu întâlneşte umilinţa, întâlneşte simplitatea, încrederea, întâlneşte generozitatea, bucuria în a oferi.
Şi când Dumnezeu întâlneşte aceste caracteristici la om, nu poate rămâne insensibil. El vine şi înmulţeşte, sporeşte generozitatea omului, construieşte pe acest fundament. Băiatul din evanghelie devine un instrument al iubirii şi al carităţii divine. Acelaşi lucru se cere şi de la noi: să devenim instrumente ale carităţii lui Dumnezeu în faţa omului de astăzi. Acelaşi lucru Cristos ni-l cere şi nouă: să ne punem sufletul, trupul, să ne punem cu totul la dispoziţia sa, pentru a ne trimite şi a ne face mesagerii iubirii sale în lumea de astăzi.
În faţa lui Cristos, în acea mulţime de oameni, erau prezente multe categorii de persoane, erau oameni simpli, erau învăţaţi, erau, în acelaşi timp, şi curioşi. Nu toţi, însă, şi-au potolit foamea cu hrana pe care Cristos a oferit-o. Unii s-au săturat cu hrana pe care el o oferea, acceptând odată cu pâinea pentru trup şi hrana cuvântului. Alţii, continuau să strige de foame, ignorându-l pe Cristos sau neacceptându-l şi, mai târziu, condamnându-l la moarte, condamnând şi învăţătura sa. Aceşti oameni, şi ieri ca şi astăzi, caută alte modalităţi de a se hrăni, în afara lui Cristos, alte resurse. Alţii, au rămas impresionaţi doar de cantitatea de pâine şi de miracolul săvârşit de Cristos, dar nu au asimilat şi hrana spirituală. Pentru aceştia, Cristos era mult mai bun de pus în fruntea lor, aşa cum am auzit, că doreau să-l facă rege. Se gândeau că punându-l pe Cristos rege îşi vor asigura hrană trupească fără prea mult efort.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Dumnezeu oferă hrană tuturor, hrană pentru trup şi hrană pentru suflet. Depinde de noi dacă ştim să asimilăm harul pe care Dumnezeu ni-l oferă. Foamea ne este potolită doar în măsura în care noi ştim să ne hrănim corect. Şi astăzi sunt mulţi dintre aceia care l-ar dori pe Cristos ca rege, aşa cum l-au dorit cei care s-au săturat cu pâine. Şi astăzi sunt mulţi care ar dori ca Dumnezeu să lucreze în locul lor.
Şi astăzi sunt mulţi dintre noi care am dori ca împărăţia lui Dumnezeu să ne fie garantată fără efort. Dar noi oare cum ne hrănim? Pentru noi, oare cine este Cristos? Este un rege, care a venit doar să potolească hrana trupului sau, mai mult, este un rege care a venit pentru hrana spirituală a sufletelor noastre? Oare pentru noi, pentru noi, cei din secolul al XXI-lea, cine este Cristos? A rămas un filantrop care lucrează sau care trebuie să lucreze în locul nostru? Oare pentru noi Cristos este ca un magazioner care trebuie să ne pună la dispoziţie totul în mod gratuit pe tavă?
El, Cristos, aşteaptă să producă şi astăzi, şi în noi, minuni. El doreşte să hrănească popoarele lumii de astăzi, dar are nevoie de colaborarea noastră. Cristos are nevoie de cele cinci pâini şi de cei doi peşti pe care noi trebuie să-i punem la dispoziţie, adică să ne punem cu totul la dispoziţia lui Cristos.
Oare, ar trebui să ne întrebăm, noi nu ne zgârcim cu Dumnezeu şi nu-i punem la dispoziţie lui Dumnezeu numai o mică pâine, o mică pâine din pâinea pe care o avem sau o mică bucăţică de peşte? Şi, deşi am pus la dispoziţie puţin lui Cristos, lui Dumnezeu, din ceea ce avem, îi cerem cont, aşteptăm dobândă însutită din partea lui Dumnezeu.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Evanghelia de astăzi, pentru fiecare dintre noi, trebuie să fie o provocare. Evanghelia de astăzi doreşte să ne cheme pe fiecare dintre noi să devenim instrumente ale lui Cristos. Astăzi, în faţa problemelor pe care societatea le are şi ni le prezintă, noi trebuie să colaborăm cu Dumnezeu pentru rezolvarea acestor probleme. În primul rând, o responsabilitate gravă o are societatea, o are statul, cel care deţine resursele şi care trebuie să gestioneze în aşa măsură resursele încât să nu ducă lipsă nimeni. O gravă responsabilitate o are Biserica, care are ca misiune nu numai a hrăni prin cuvânt, dar şi să se îngrijească de cele materiale. Şi de aceea, Biserica a rânduit să fie instituţii, care să se îngrijească de aceste elemente. Şi, nu în ultimul rând, fiecare dintre noi avem o gravă responsabilitate. Am primit din partea lui Dumnezeu atâtea daruri. Am primit din partea lui Dumnezeu atâtea haruri. Am primit din partea lui Dumnezeu atâtea minuni şi fiecare zi, fiecare moment, este o minune, dacă existăm, dacă trăim şi dacă avem.
De aceea, să-l rugăm pe Isus astăzi să ne deschidă sufletul. Nu este suficient să ne rugăm pentru ca lumea să nu mai flămânzească. La această Sfântă Liturghie vă invit să-l rugăm pe Isus, în primul rând, pentru noi, ca Isus să ne deschidă sufletele, pentru ca în primul rând să devenim noi instrumente ale sale. Şi prin modelul nostru, prin exemplul vieţii noastre, să arătăm lumii de astăzi care este drumul spre Dumnezeu, care este calea concretă de a ajunge la Cristos. Amin.
