Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Biserica Romano-Catolică din întreaga lume începe astăzi Săptămâna Sfântă, cel mai important timp din întreaga istorie a mântuirii; o perioadă în care oamenii au nevoie de mai multă credinţă, pentru a înţelege misterul morţii lui Cristos. Dumnezeu l-a pus în criză pe om încă de la început, dar punctul culminant al acestei crize este, cu siguranţă, momentul morţii lui Isus.
Teologul italian Romano Guardini se întreabă: "Ce fel de Dumnezeu se revelează prin intermediul acestui Isus, care eşuează atât de lamentabil, care nu-şi găseşte alţi însoţitori decât nişte simpli pescari, care este înfrânt de o castă de teologi politici, căruia i se intentează un proces şi care este condamnat ca vizionar şi revoluţionar?". Răspunsul la această întrebare îl găsim în lecturile pe care astăzi le-am ascultat la Sfânta Liturghie: este un Dumnezeu umil. Sfinţii Părinţi ai Bisericii proclamă virtutea umilinţei drept mama tuturor virtuţilor.
Marele gânditor Blaise Pascal susţinea că: "Isus Cristos este în agonie până la sfârşitul timpurilor. Nimeni nu trebuie să doarmă în acest timp!". Iubiţi credincioşi, dacă de-a lungul anului liturgic se întâmplă să mai aţipim, acum, la începutul Săptămânii Sfinte trebuie să ne trezim. Cum pot dormi oamenii, când ştiu bine că Isus urcă muntele Calvar şi se îndreaptă spre moarte?
Cu toate acestea, se repetă şi astăzi ceea ce s-a întâmplat în curtea lui Pilat; oamenii sunt întrebaţi pe cine vor în libertate. Atunci evreii au răspuns: pe Baraba! Au trecut 2000 de ani, şi Pilaţii zilelor noastre îi întreabă pe oamenii de azi: pe cine vreţi să vă eliberez? Aceştia îşi unesc strigătele cu ecourile evreilor de acum două milenii şi se aude puternic din nou acea decizie strigătoare la cer: "Nu pe el, ci pe Baraba!". Şi astfel, Pilaţii zilelor noastre continuă să-i condamne la moarte pe cei nevinovaţi, inclusiv pe copiii nenăscuţi!
Într-o viziune pe care i-a acordat-o fericitei Angela de Foligno, Isus îi spune pe un ton grav: "Să ştii că te-am iubit cu adevărat, nu în joacă". Astăzi, iubirea este deseori văzută, şi nu doar de tineri, ca o joacă de adolescenţi. Dar pătimirile Domnului ne avertizează că iubirea este un lucru serios, care implică suferinţă şi chiar sacrificiu suprem. Giulgiul din Torino ne descrie cu precizie cât de mare a fost suferinţa lui Isus.
Chirurgul francez Pierre Barbet, un om care de-a lungul vieţii şi-a tocit emotivitatea în urma numeroaselor operaţii şi disecţii pe cadavre, după intense cercetări asupra giulgiului din Torino declara: "Când un chirurg a meditat asupra patimii, asupra acestui martiriu de o noapte şi o zi, el poate să simtă suferinţele lui Cristos mai bine decât cel mai mare predicator. Vă asigur că este ceva groaznic. Am ajuns să nu mai am curajul să mă gândesc la ele. E laşitate, desigur, dar cred că trebuie să ai o virtute eroică. Eu consider că trebuie să fii un sfânt pentru a face o cale a crucii".
La 4 mai 1613, sfântul Francisc de Salles a avut bucuria de a ţine în mâini, la Torino, sfântul giulgiu. Era o zi foarte călduroasă. Mai târziu avea să-i scrie sfintei Ioana de Chantal: "Acum un an, pe vremea aceasta, eram la Torino. Fiind depus sfântul giulgiu în mijlocul unui popor numeros, mai multe picături care se prelingeau de pe faţa mea au căzut chiar pe sfântul giulgiu; din inima mea a ieşit această rugăciune: O, Mântuitorul meu, să amestec nevrednicele mele sudori cu ale tale. Să-mi vărs sângele meu, viaţa mea, sentimentele mele în sângele tău sfânt! Este tot ce-mi doresc".
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Este tot ce-şi poate dori un creştin, atunci când priveşte Răstignitul! În viaţa fiecărui om există momente de suferinţă, de amărăciune, de apăsare interioară, dar cea mai mare dintre acestea este cu siguranţă neputinţa de a smulge răul din inima proprie. Isus este singurul care poate face ca amărăciunile omului să nu se transforme într-un venin care să-i ucidă sufletul. Isus, mort şi înviat, prezent în sfânta Împărtăşanie, este singurul antidot împotriva tuturor otrăvurilor pe care lumea ni le serveşte zilnic, prezentându-le drept dulcegării.
Constantin Noica, în Cartea sa de înţelepciune se întreabă: "Unde ne e cerul? Unde ne e îndrăznirea? Transcendentul a coborât aici la noi; ne e greu să mai săltăm cerul la loc, în tării, şi atunci îl lăsăm aşa, prăbuşit în amestecul nostru de necredinţă şi credinţă. Dar cioburi de cer mai sunt printre noi şi cu ele ne gândim uneori că am putea da un răspuns lumii". Însă problema este alta: oamenii de azi, în general, nu mai au întrebări privitoare la cer şi la Dumnezeu. Există din fericire unele exemple care continuă să strălucească pe firmamentul Bisericii.
Un astfel de ciob de cer este sfântul Ioan Paul al II-lea. Într-o predică pe care vicarul său general, cardinalul Camillo Ruini, a ţinut-o la Lateran, pe când papa era încă în viaţă, povestea că odată trebuia să prezideze un mare congres de teologi, într-o casă a iezuiţilor din sudul Italiei, eveniment la care participa însuşi Ioan Paul al II-lea. În noaptea precedentă primei zile de lucrări, cardinalul Ruini îşi pregătea cuvântul introductiv, dar pentru că nu avea încă ideile clare, s-a decis să meargă la o oră târzie din noapte în capelă. Ajuns acolo, a început să caute un întrerupător pentru a aprinde becul, făcând paşi mici, când deodată a simţit că a călcat peste ceva. În secunda următoare, a auzit un glas: "Vezi să nu mă striveşti!". Era vocea papei, care - la rândul său - a mers în capelă pentru a recomanda lui Dumnezeu lucrările acelui congres.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
În Săptămâna Sfântă pe care azi o începem, să-l însoţim pe Isus pe calea crucii după modelul Fecioarei Maria. Pentru ea, această cale nu a durat o jumătate de oră, şi nici măcar o săptămână, ci 33 de ani! Maria a reuşit să stea în picioare sub cruce, pentru că întreaga viaţă s-a exercitat în purtarea crucii! Teribilă imagine: în timp ce toată lumea fuge, ţipă, urlă, în timp ce pietrele şi stâncile crapă acoperind cu tunetul lor toată nebunia momentului, ea, mama lui Isus, stă în picioare, lângă crucea fiului. Acolo se mai găsea un singur ucenic, Ioan, care a primit-o pe Maria ca mamă: "Fiule, iată mama ta!" Dacă la Buna Vestire, sărbătoare fixată anual pe 25 martie, Fecioara Maria devine Mama lui Dumnezeu, pe Calvar, ea devine mama lui Ioan, dar şi a noastră, a fiecărui om. A fost o naştere dureroasă, ca orice naştere!
În mesajul său pentru Ziua Mondială a Tineretului, care se celebrează astăzi la nivel local, Sfântului Părinte Francisc scrie: "Dumnezeu cunoaşte bine provocările pe care trebuie să le înfruntăm în viaţă, mai ales când suntem în faţa alegerilor fundamentale. Este «fiorul» pe care-l simţim în faţa deciziilor cu privire la viitorul nostru, la starea noastră de viaţă, la vocaţia noastră. În aceste momente rămânem tulburaţi, asemenea Mariei, şi suntem cuprinşi de atâtea temeri. Iar voi, ce frici aveţi? Unii gândesc: poate că Dumnezeu îmi cere sau îmi va cere prea mult; poate că, parcurgând drumul pe care mi-l indică el, nu voi fi la înălţimea a ceea ce îmi cere; dacă urmez calea pe care Dumnezeu mi-o arată, cine îmi garantează că voi reuşi s-o parcurg până la capăt? Mă voi descuraja? Voi pierde entuziasmul? Voi fi capabil să perseverez toată viaţa?".
Răspunsurile la aceste întrebări le putem găsi numai în faţa Răstignitului!
