"Osana, binecuvântat este cel care vine în numele Domnului" (Mc 11,9).
Dragi fraţi şi surori, dragi radioascultători,
Este prima zi a Săptămânii Sfinte, Duminica Floriilor.
Începe cea mai impresionantă şi mişcătoare pagină din istoria omenirii, din istoria mântuirii: intrarea lui Isus în Ierusalim, locul ales pentru jertfa supremă, locul celui mai sfânt altar din lume, pe care va fi sacrificat Fiul Omului, Fiul lui Dumnezeu, pentru salvarea tuturor oamenilor.
Este, de fapt, punctul central şi cel mai înalt al istoriei, care a început cu primul om, Adam, şi care urmează să se încheie cu ultimul om de pe acest pământ, când se vor deschide ceruri noi şi va fi un pământ nou, în care va locui dreptatea (cf. 2Pt 3,13).
Este o zi hotărâtoare pentru Isus, dar şi pentru noi.
Proclamarea patimii, prezentată astăzi de evanghelistul Marcu, cere mai mult decât comentarii savante, ea impune reflecţie şi tăcere. În faţa celor relatate de sfântul evanghelist nu poţi să nu rămâi mişcat. Ne oprim să înţelegem cadrul acestui moment sfânt şi concluzia la care ne determină să ajungem.
La intrarea lui Isus în Ierusalim, lumea îi iese în întâmpinare cu flori, cu ramuri şi cântări, recunoscând că el este cel aşteptat, cel anunţat că va veni, că este Fiul lui David, repetând: "Binecuvântat cel ce vine în numele Domnului" (Mc 11,9), în timp ce potrivnicii săi şi autorităţile, instigând poporul, îl condamnă la moarte.
O istorie întâmplată acum peste două mii de ani care se repetă şi este mereu actuală. De atâtea ori ne-am entuziasmat când l-am întâlnit pe Isus venind la noi, dar nu după mult timp l-am respins, l-am părăsit şi l-am răstignit.
Mulţi aşteptau de la el o nouă putere, îndepărtarea asupririi romane; mulţi doreau avantaje materiale şi schimbare politică. El însă avea un alt scop, el a adus un alt lucru şi a ales altceva, a ales o altă cale: calea iubirii. El alege un alt tron, nu cel lumesc; alege crucea, tronul umilinţei şi al dăruirii pentru a elibera lumea de sclavia păcatului, de povara morţii.
Crucea pe care i-o pregătesc duşmanii şi pe care i-o pun pe umeri a fost aşteptată şi îmbrăţişată de el ca pe un stindard nou, ales în mod special, pentru a domni, nu cu forţă militară sau politică, nu bazându-se pe bunuri materiale, ci prin jertfă şi suferinţă, pentru a exprima cea mai înaltă formă de iubire, o cale concepută şi trăită numai de însuşi Fiul lui Dumnezeu, care se face fratele nostru.
Aceasta este cheia pe care trebuie să o folosim pentru a ajunge la înţelegerea crucii şi a jertfei pe care o alege Isus. Fără ea nimeni nu va putea înţelege şi accepta acest drum ales de Isus, drumul dăruirii şi al sacrificiului.
Dacă nu se descoperă în cruce adevărata pasiune a lui Dumnezeu pentru om, atunci nici omul nu poate să simtă pentru Dumnezeu pasiune adevărată, iubire sinceră şi devotată.
Iubirea lui Cristos, care alege umilinţele, suferinţa, crucea şi moartea, este cu adevărat o iubire divină şi cuceritoare. Pe cruce se prezintă pe sine însuşi Dumnezeu: un Dumnezeu diferit de alţii, un Dumnezeu al iubirii în toată dimensiunea pasiunii sale, un Dumnezeu ce cuprinde toate făpturile, o iubire care îl aşază infinit mai sus decât ne putem noi imagina.
Crucea pe care Isus o alege şi o îmbrăţişează este revelarea supremă a lui Dumnezeu, care e iubire, o iubire care îi salvează pe cei păcătoşi, printre care ne numărăm cu toţii.
Ştiind de existenţa răului în lume, crucea devine locul întâlnirii lui Dumnezeu care-l caută pe om şi a omului care are nevoie de Dumnezeu. Descoperim aici îngemănarea celor două pasiuni: pe de o parte a omului, care, în căutarea sa disperată, se află răstignit pe cruce, prizonier al tuturor relelor, iar pe de altă parte pasiunea lui Dumnezeu, care, în dorinţa sa de a-i oferi omului iertare şi adevăratul său destin, se află la rândul său răstignit pe aceeaşi cruce, prizonier al iubirii sale divine.
Dumnezeu, de altfel, vrea să-l recreeze pe om, rănit de păcat, să-l vindece şi să-l răscumpere prin iubire. Dacă crucea ar prezenta şi ar descoperi doar păcatul, oamenii ar fi condamnaţi la disperare. Crucea însă, în timp ce dezvăluie păcatul lumii, vesteşte iubirea lui Dumnezeu care moare pe ea. Acest adevăr l-a subliniat şi l-a mărturisit un centurion roman, un păgân: "Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu" (Mc 15,39).
La acest lucru se referă apostolul neamurilor, când vorbeşte despre scandalul crucii: "Într-adevăr, cuvântul crucii este nebunie pentru cei care se pierd, dar pentru noi, cei care ne mântuim, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu" (1Cor 1,18).
Evanghelistul Marcu ne prezintă în paginile istorisirii pătimirii lui Cristos cheia înţelegerii crucii sale şi rezolvă, astfel, toată contrarietatea crucii: Dumnezeul nostru este cel răstignit, e Isus. Iată, acesta este Dumnezeul nostru, nu cunoaştem un alt Dumnezeu şi nu recunoaştem pe altul, decât pe cel răstignit.
Acelaşi evanghelist scoate în evidenţă tocmai realitatea, făcându-ne să-l recunoaştem pe Cristos în realitatea sa numai pe cruce, nu înainte de ea. Numai acolo putem să-l recunoaştem pe Isus ca unicul nostru Domn şi Mântuitor. Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu este acesta. Cine nu-l urmează pe Cristos până pe Calvar şi deci pe cruce, ci doar până la cina pascală, nu poate fi un creştin adevărat.
Numai cel care îl vede pe Cristos murind în acest mod, îi înţelege misterul crucii, al durerii şi al suferinţei.
Dragi fraţi şi surori, iubiţi radioascultători,
Realitatea iubirii şi a crucii continuă. Ea este un mister veşnic. Ea a fost, este şi va fi mereu prezentă în viaţa omenirii. Ea îl însoţeşte mereu pe om şi caracterizează drumul omului pe acest pământ, drum pe care l-a străbătut şi-l străbate şi astăzi Cristos Isus.
Peste tot sunt lacrimi, suferinţe, nedreptăţi, ură, cruce şi moarte. Ele îl însoţesc pe om cât timp el străbate această vale de lacrimi. Iar acolo unde sunt suferinţe este şi Cristos prezent.
Dacă Cristos ar lipsi din mijlocul suferinţelor oamenilor, ei ar intra în derivă şi disperare. Dacă însă este prezent în mijlocul lor, dacă el merge înaintea lor cu crucea sa, cu steagul său victorios, atunci ei prind curaj, au marea şansă a victoriei, a învierii.
De peste două mii de ani crucea lui Isus dă mărturie despre profeţia făcută de el însuşi: "Iar eu, când voi fi ridicat de la pământ, îi voi atrage pe toţi la mine la mine" (In 12,32); de peste două mii de ani, cei muşcaţi de şarpele păcatului, privind spre ea, aşa cum făceau israeliţii în pustiu, primesc vindecare; de tot atâta timp auzim glasul lui Isus de pe înălţimea crucii, "Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi greu împovăraţi şi veţi afla odihna sufletelor voastre" (Mt 11,28) şi tot din înălţimea ei răsună declaraţia de iubire şi iertare: "Tată, iartă-i, că nu ştiu ce fac! Astăzi vei cu mine în paradis!" (Lc 23,43). Nu ne rămâne decât să-i oferim lui crucile vieţii noastre şi rugăciunea fierbinte, ca să le îmbrăţişeze şi să le transforme în mijloc de mântuire, iar pe noi să ne primească între cei care vom putea auzi din gura lui: "Cine vine după mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii" (In 8,12).
Toate acestea ni le descoperă şi ni le oferă Cristos care s-a jertfit pentru noi, care ne chemă să luăm crucea noastră cea de toate zilele, să-l urmăm şi el ne asigură că ne va umple inima de speranţă şi bucurie, de pace şi mângâiere.
De aceea, în aceste zile, începând cu această duminică, strigăm fără încetare: "Osana, Fiul lui David! Te preamărim, Doamne, Dumnezeul nostru".
Ne-nchinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm, căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea! Amin.
