Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Cu sărbătoarea Botezul Domnului încheiem timpul liturgic al Crăciunului, timp în care am celebrat manifestările sau epifaniile Domnului. Născut de Maria la Betleem, Isus s-a arătat păstorilor ca Mântuitorul şi Domnul. Apoi, prezentat la templu, s-a arătat săracilor lui Israel care îl aşteptau pe Mesia. În sfârşit, la vizita magilor, s-a arătat tuturor neamurilor pământului ca rege al iudeilor. Astăzi, botezat în apele Iordanului, Isus se arată ca Fiul iubit al lui Dumnezeu.
Întrucât cu această sărbătoare începe şi timpul liturgic numit "Timpul de peste an", în care îl vom urma pe Isus în activitatea sa publică, vă invit în clipele următoare să medităm mai adânc la semnificaţia pe care o are botezul pentru Isus, dar şi pentru noi, care suntem botezaţi în numele său.
Să observăm mai întâi că pericopa din evanghelia după Marcu, pe care am proclamat-o astăzi, începe cu anunţul pe care-l face Ioan Botezătorul despre imediata intrare în scenă a lui Isus: "Vine după mine cel care este mai puternic decât mine". Această vestire trebuie să fi fost, pentru cei care-l urmau pe Ioan Botezătorul, în acelaşi timp, şi surprinzătoare şi scandaloasă. De ce? Printre cei care îl urmează ca discipol pe Ioan Botezătorul, se află unul care este mai puternic decât el, Maestrul, Profetul. Mai mult, raportul dintre Ioan şi acesta, care vine, nu poate fi comparat nici măcar cu acela dintre un sclav şi stăpânul său, căruia sclavul era obligat să-i dezlege cureaua încălţămintei. Apoi, Ioan Botezătorul recunoaşte şi anunţă o diferenţă, mai ales cât priveşte misiunea pe care o au ei de îndeplinit. El îi botează cu apă pe cei care-şi mărturisesc propriile păcate şi se arată dispuşi să se convertească. Isus, în schimb, îi va boteza cu Duhul Sfânt, cu puterea însăşi a lui Dumnezeu, inaugurând astfel timpurile definitive ale mântuirii, mântuire care se va realiza prin revărsarea Duhului Sfânt asupra întregii omeniri.
Să vedem un al doilea aspect. Isus, din Nazaretul Galileii, apare ca Mesia, adică uns cu Duhul Sfânt, nu cu o ungere omenească. Dar să fim atenţi la modul în care vine la apele Iordanului. Fiind Cristos, Fiul lui Dumnezeu, ne-am fi aşteptat la o venire plină de glorie, la o manifestare care să se impună. În schimb, avem în faţa ochilor o scenă din care nu iese nimic divin în evidenţă; un şir lung de bărbaţi şi femei, care îşi mărturiseau păcatele, şi nevoia de purificare şi de iertare din partea lui Dumnezeu. Între aceştia, stă la rând şi Isus. Ce înseamnă aceasta? El, care este fără păcat, se face solidar cu cei care se află într-o stare de contradicţie cu Dumnezeu şi cu voinţa sa. Nu vrea să se deosebească de ei, punând în evidenţă ca diferenţă propria sfinţenie. Fără să recurgă la exhibiţii, fără să-şi asume un rol de protagonist, Isus îi cere lui Ioan să fie botezat în apele Iordanului, ca toţi ceilalţi penitenţi. Însă, pentru Isus, botezul primit nu înseamnă purificarea de păcate, ci începutul unei misiuni precise de comuniune cu cei din urmă, cu păcătoşii publici; o solidaritate care merge până acolo, că nu se ruşinează să-i numească pe aceştia fraţi.
Isus, al cărui nume înseamnă "Domnul mântuieşte", era cunoscut după originea sa din Nazaret, satul familiei sale şi al copilăriei sale, un loc necunoscut în tot Vechiul Testament. Acest sat, aparent banal, oferă o singularitate care-i conferă întreaga importanţă. Numele său vine de la cuvântul evreiesc neţer, care înseamnă lăstar, mlădiţă. Nazara sau Nazaret înseamnă micul lăstar. El a fost fondat de un clan familial, nazoreeni, care se pretindeau mlădiţe ale lui Iese, din Betleem, tatăl lui David. Acest clan venit din Babilon, s-a instalat aici probabil spre sfârşitul secolului al II-lea, î.d.Cr. Clanul era convins că din sânul său se va naşte, mai devreme sau mai târziu, un mesia regal, suveran davidic, triumfător, care va domni peste Israel, eliberat în sfârşit de ocupanţii săi străini. Acest clan îşi atribuia profeţia mesianică a lui Isaia, "o mlădiţă va ieşi din rădăcina lui Iese, un lăstar va da din rădăcinile sale".
Isus va numit, aşadar, nazarinean, cel din Nazaret, profetul din Nazaret. Dar, Isus din Nazaret este un nume uman, foarte uman, şi poate pentru aceasta, în ultimul secol, în cadrul spiritualităţii creştine, şi nu numai, se bucucră de o atenţie privilegiată, în comparaţie cu alte titluri şi desemnări ale sale. Aceasta nu înseamnă o nerecunoaştere a dumnezeirii sale, ci răspunde la nevoia de a afirma umanitatea sa, care este, în primul rând, solidaritate cu noi, oamenii.
Să observăm şi un al treilea aspect. Isus a fost anunţat de Ioan ca unul care botează. Dar iată că acum el este botezat, scufundat în apa Iordanului de către Ioan. Ce înseamnă aceasta? Faptul că Ioan îl scufundă pe Isus în apa Iordanului este ca şi cum Isus este scufundat în moarte, înecat, şi apoi ridicat din apele morţii. Astfel, Isus coboară, atinge adâncul, ultimul loc, care nu-i va fi luat. Această coborâre are şi o corespondenţă geografică, în locul unde se presupune că a avut loc botezul lui Isus. Acest loc ar putea fi Bet-Araba, acelaşi loc al Iordanului pe unde Iosue a condus poporul în ţara promisă. Potrivit geologilor, acesta ar fi locul cel mai de jos al pământului, 400 de metri sub nivelul mării. De la această adâncime, Isus se ridică din apele Iordanului, pentru a lua asupra sa omenirea întreagă, cosmosul întreg, după cum se exprimă sfântul Grigore de Nazianz.
Este adevărat, această primă manifestare publică a lui Isus, le-a părut puţin scandaloasă primilor creştini. Ei, care-l proclamau în credinţă drept Kyrios, Domnul, se temeau că prin acest eveniment, Isus ar fi putut fi perceput ca inferior lui Ioan Botezătorul. De aceea, ulterior, nu se va mai aminti că Ioan l-a scufundat pe Isus. Nu întâmplător, în Evanghelia după Matei, Isus este prezentat ca cel care trebuie să-l convingă pe Botezător să-l boteze, spunând: "Lasă, acum, căci aşa se cuvine, ca noi să împlinim toată dreptatea".
În schimb, tocmai în această stare de jos, are loc pentru Isus o manifestare a lui Dumnezeu, o teofanie. În timp ce se ridică din apă, vede cerurile deschise şi pe Duhul Sfânt coborând asupra lui ca un porumbel. Vede ceea ce alţii nu văd. Primeşte o revelaţie, care celorlalţi le rămâne ascunsă. Cerurile sunt deschise deasupra lui, Isus are deplină comuniune cu Dumnezeu. Pământul şi cerul sunt în comunicare. Este restabilită comuniunea dintre Dumnezeu şi omenire, după ce, potrivit tradiţiei iudaice, cerurile s-au închis odată cu profeţiile post-exilice, din secolul al V-lea, înainte de Cristos. Şi din acele ceruri deschise, Isus îl vede pe Duhul lui Dumnezeu coborând asupra lui sub forma unui Dumnezeu, Duh care de atâta ori a coborât deasupra profeţilor, Duh care constituia ungerea slujitorului profet vestit de Isaia. Invocaţia adresată lui Dumnezeu de atâtea ori de credincioşii lui Israel: "O, dacă ai despica cerurile şi ai coborî" este, în sfârşit, ascultată. Aici, această ascultare ne este relatată, în primul rând, prin imaginea zborului dulce şi pacific al unui porumbel. Mai mult, tocmai în acea pagină a lui Isaia se citeşte: "Unde este cel care i-a scos din mare, cu păstorii turmei sale? Unde este cel care a pus în ei Duhul său cel sfânt?". Iată de ce Isus primeşte Duhul în momentul în care se ridică din ape. Duhul care coboară asupra lui este acelaşi Duh care plutea, care clocea, asemenea unui porumbel, peste apele primei creaţii. Şi acum coboară asupra lui Isus, care devine locuinţă a lui Dumnezeu.
La încercarea de a le arăta evenimentul-acţiune al lui Dumnezeu, prin imaginea porumbelului, se adaugă cuvântul rostit de vocea care vine din cer: "Tu eşti Fiul meu cel iubit, în tine mi-am găsit plăcerea". Iată, după ce a văzut, Isus aude o voce care îi spune în primul rând: "Tu eşti Fiul meu cel iubit". Este cuvântul care îi revelează lui Isus identitatea sa profundă, cuvânt pe care va trebui să-l interiorizeze în viaţa sa umană, pentru a corespunde în întregime vocaţiei sale, misiunii sale. Dar, mai înainte de toate, adevărului său. În această declaraţie a lui Dumnezeu care ajunge la Isus prin Duhul Sfânt, găsim ecoul a numeroase declaraţii ale lui Dumnezeu, atestate în Scripturile lui Israel: "Tu eşti Fiul meu, eu astăzi te-am născut" sau "Eu voi fi pentru el Tată şi el îmi va fi Fiu". Această voce indică pacea dictată a lui Dumnezeu faţă de Isus, şi indică faptul că el este Unicul Fiu, Fiul iubit, aşa cum era Isac pentru Abraham. Un Fiu, însă, care spre deosebire de Isac, nu va fi scutit de sacrificiu, deoarece, cum va spune Isus, "viticultorii perfizi, văzându-l pe Fiul iubit, nu-l vor cruţa, aşa cum îşi dorea Tatăl, ci îl vor ucide şi îl vor arunca în afara viei". Isus este, aşadar, Fiul iubit în care Tatăl îşi găseşte plăcerea, pentru că este asemenea slujitorului în care el şi-a pus Duhul său, slujitorul ales, şi, totuşi, respins.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Botezul lui Isus din apele Iordanului, această primă scenă din viaţa lui Isus, aşa cum este prezentată în Evanghelia după Marcu, trebuie să fie pusă în legătură cu botezul ultim şi definitiv, pe care Isus îl va primi ca împlinire a misiunii sale. Nu întâmplător, el îi va întreba pe discipolii Iacob şi Ioan: "Puteţi să vă botezaţi cu botezul cu care eu sunt botezat?". Isus va trăi scufundarea în apele morţii, respingerea şi trădarea în pătimirea sa. Moartea pe cruce va fi o nouă epifanie. Isus este răstignit între doi păcătoşi, în deplină solidaritate cu noi, oamenii, aşa cum a început ministerul său. În momentul în care îşi dădea duhul pe cruce, cerurile păreau închise. Dar atunci s-a sfâşiat vălul din templu. Cu aceasta, evanghelistul vrea să spună că Sfântul Sfinţilor, Locul prezenţei lui Dumnezeu pe pământ, al dialogului definitiv dintre cer şi pământ, este chiar el, Isus. Vălul sfâşiat este semnul că orice fiinţă umană poate să aibă comuniune cu Dumnezeu prin trupul lui Cristos, trup dătător de duh şi de viaţă.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
În această sărbătoare a Botezului Domnului, noi, discipolii lui Isus, suntem invitaţi să considerăm botezul nostru nu doar ca pe un eveniment care marchează începutul vieţii noastre creştine, ci ca pe o trăire zilnică, un dinamism care ne cere ca, mergând pe urmele lui Isus, să murim pentru noi înşine şi să trăim din Duhul său. Fiecare dintre noi, graţie Duhului Sfânt revărsat în inimile noastre, Duh cu care am fost unşi şi făcuţi creştini, adică mesianici, poate să se adreseze lui Dumnezeu spunând: "Abba, Tată!" şi să se simtă iubit de el. Şi Dumnezeu are un singur şi unic cuvânt la gemetele şi invocaţiile noastre: "Tu eşti fiul meu iubit, tu eşti fiica mea iubită!". Şi acest cuvânt este ancora vieţii noastre în apele spumegate ale suferinţei şi ale morţii. El ne susţine şi ne dă putere să mergem înainte cu speranţă, spre împlinirea noastră finală, în împărăţia lui Dumnezeu. Amin.
