Iubiţi fraţi şi surori în Cristos,
La Laudele din solemnitatea Epifaniei, antifonul de la Benedictus ne îndemna să cântăm astfel: "Astăzi Biserica se uneşte cu Mirele său ceresc pentru că în Iordan Cristos i-a spălat păcatele; magii aleargă cu daruri la nunta regească, iar oaspeţii se veselesc de apa preschimbată în vin". La rândul lui, antifonul de la Magnificat proclama: "Cinstim o zi sfântă, împodobită cu trei minuni: astăzi steaua i-a călăuzit pe magi la pruncul din iesle; astăzi apa a fost preschimbată în vin, pentru nuntă; astăzi Cristos a voit să fie botezat de Ioan în Iordan, pentru mântuirea noastră".
În aceste două minunate antifoane este cuprins întregul mesaj teologic al misterului Epifaniei, adică al manifestării sau al revelaţiei celebrate în solemnitatea pe care am avut-o la 6 ianuarie, vizita magilor, dar şi în cea de azi, precum şi în cea a nunţii din Cana, relatată de Evanghelia după Ioan. Este vorba de un unic mister, şi anume cel al manifestării lui Isus care a avut loc în trei momente paradigmatice ale vieţii sale. Într-adevăr, liturgia, după ce a celebrat la Crăciun naşterea Domnului Isus Cristos în peştera tăcută a Betleemului (adevărat început al kenozei sale), imediat după aceea celebrează manifestarea sa în trei momente epifanice: vizita magilor care prin darurile lor proclamă dumnezeirea în umanitatea lui Isus; teofania botezului lui Isus în râul Iordan, când Tatăl îl proclamă Fiul său şi asupra lui coboară Duhul Sfânt; în sfârşit, în primul "semn" săvârşit de Isus la începutul vieţii sale publice, în faţa primilor ucenici, la nunta din Cana. Sunt trei momente care descoperă prezenţa dumnezeirii în umanitatea lui Isus.
La prima vedere, ar părea să fie un contrast între liturgia pe care am trăit-o cu câteva zile în urmă, când l-am văzut pe Isus încă prunc, adorat de persoane importante ca magii, şi liturgia de azi care ni-l prezintă pe Isus adult şi în compania unor persoane mai puţin respectabile. Contrastul este totuşi aparent, deoarece găsim un cuvânt care leagă toate aceste evenimente, şi anume verbul a merge. Este vorba de un drum ce este parcurs şi care se încheie cu recunoaşterea lui Isus. Păstorii au mers la grota din Betleem îndemnaţi de un înger al Domnului; magii au pornit la drum deoarece, scrutând cerurile, au văzut o stea; cei care merg la Ioan pentru a fi botezaţi, o fac pentru că, privind în ei înşişi, au văzut că le lipseşte steaua călăuzitoare. Îmi place această mişcare, legată de conştiinţa propriului păcat, legată de sentimentul că suntem inegali faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţi. Ori de câte ori ne descoperim sedentari (şi este un mare har al Domnului să ne descoperim sedentari, pentru că de cele mai multe ori credem că suntem în mişcare) este pentru că ne-am aşezat foarte bine în siguranţele noastre: în raport cu Dumnezeu, deoarece avem devoţiunile noastre şi în raport cu fraţii şi surorile noastre, deoarece, nu-i aşa, cei care greşesc sunt întotdeauna ceilalţi, care nu ne înţeleg, care au ceva cu noi şi, de aceea, preferăm să rămânem pe loc, să nu mergem în întâmpinarea lor. Câte stele nu sunt aprinse în interiorul meu... steaua relaţiei, steaua ospitalităţii, steaua solidarităţii, steaua compătimirii, cu alte cuvinte, steaua mersului spre ceilalţi. Numai acest sentiment de neîmplinire interioară ne pune în mişcare pentru a ne schimba, pentru a ne converti. Fără a scandaliza pe cineva, vreau să spun că numai atunci când cineva se simte rănit de propria mizerie morală începe să caute un drum care să-l ducă spre noi spaţii de libertate, spre o viaţă nouă, diferită. Şi noi, aşadar, putem să ne aşezăm astăzi la rând, pentru a-i cere lui Dumnezeu o nouă naştere, conştienţi de faptul că steaua lipseşte din inima noastră şi că vrem ca ea să fie aprinsă. Dumnezeu vrea ca şi cerurile care se deschid deasupra Fiului, să fie deschise şi pentru noi, ca să putem asculta vocea lui care ajunge în inima noastră: "Şi în tine am pus iubirea mea şi tu eşti preaiubitul / preaiubita mea, în ochii mei eşti unic / unică... nimic nu va putea să schimbe iubirea pe care o am faţă de tine".
Iată, iubiţi credincioşi, un prim gând pe care îl putem desprinde din sărbătoarea de astăzi: în taina botezului lui Isus în Iordan este ascuns un adevăr minunat. Suntem cu toţii cufundaţi într-o situaţie de mizerie şi de întuneric (ne lipseşte steaua), dar deasupra noastră străluceşte lumina unui Dumnezeu care ca Tată ne iubeşte cu încăpăţânare. Să nu uităm un lucru, şi anume că această lumină înnobilează nu doar viaţa noastră, ci, în mod tainic, şi viaţa celui de lângă noi pe care ne-am obişnuit să-l vedem în starea de păcătos sau despre care credem că are ceva cu noi, ori nu ne înţelege. Dumnezeu îl vede altfel, pentru că el, aşa cum se exprimă profetul Isaia, "nu zdrobeşte trestia frântă şi nu stinge fitilul care fumegă". Este un Dumnezeu care pune în valoare pe oricine, chiar şi pe cei care par să se frângă ori să se stingă, criteriile sale nu corespund principiului eficacităţii, ci al respectului faţă de cel care este slab şi al ajutorului faţă de cel care este în nevoi. Am impresia că acest respect, care nu înseamnă altceva decât simţul solidarităţii şi al "condiviziunii", lipseşte adesea mai mult. Sunt unii care se bucură de dificultăţile altora, afişându-le în faţă succesele şi victoriile lor... Însă toate acestea nu au nimic de-a face cu evanghelia. Cine îl iubeşte pe Dumnezeu nu poate face altceva decât să-şi însuşească această pasiune divină a milostivirii.
Se spune că, într-o zi, un călugăr mai tânăr îl privea cu mult interes pe un confrate mai în vârstă, cufundat în rugăciune în faţa tabernacolului. Mânat de curiozitate, fratele mai tânăr se apropie de el şi îl întreabă: "Părinte, ce simţiţi în momentul în care vă rugaţi?" Confratele mai în vârstă i-a răspuns: "Ceea ce simţim noi nu este important. Mai important este să te gândeşti la ce simte Cristos din tabernacol pentru tine, atunci când te aşezi în faţa lui în rugăciune".
Iubiţi fraţi şi surori în Cristos, ne-am obişnuit să privim toate faptele şi evenimentele din punctul nostru de vedere şi rareori încercăm să vedem realitatea şi cu ochii celuilalt. Nici nu ne dăm seama cât pierdem. Ca atunci când mergem la munte şi, oprindu-ne la poalele lui, îl privim de jos în sus. Am avea parte de o experienţă extraordinară dacă am avea curajul să urcăm pe munte şi să privim lumea de sus în jos, de pe vârful muntelui. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre sărbătoarea de astăzi. Am privit botezul Domnului din perspectiva noastră, ce semnificaţie are pentru noi. Să încercăm în continuare să privim acest eveniment şi din perspectiva lui Dumnezeu, să vedem ce semnificaţie are pentru el.
Botezul Domnului ne descoperă că întruparea nu s-a încheiat cu ziua în care Maria l-a născut pe Fiul ei unul-născut şi l-a înfăşat şi culcat în ieslea din Betleem, ci a continuat la Nazaret, unde copilul a crescut în înţelepciune, statură şi har. Acolo a învăţat pe propria piele greaua meserie de om: să muncească cu mâini de om, să gândească cu minte de om, să acţioneze cu voinţă de om, să iubească cu inimă de om.
Însă în acea zi la Iordan, în al 15-lea al domniei împăratului Tiberiu Cezar, când lemnarul din Nazaret avea 30 de ani, întruparea Cuvântului a cunoscut o nouă "coborâre". Alegând să fie botezat de Ioan, Isus arată că nu vrea să se îndepărteze de masa coruptă şi corupătoare a păcătoşilor, ci se amestecă cu ea, deşi este conştient de propria origine divină şi de totala nevinovăţie personală. Pentru Fiul lui Dumnezeu, întruparea nu înseamnă doar a se face om, ci a se cufunda complet în pasta stricată a omenirii păcătoase. Sigur, identitatea lui Isus din Nazaret era deja definită şi completă din prima clipă a existenţei sale umane, în sânul Fecioarei mame. Ar fi fost acelaşi chiar şi în cazul în care Cuvântul lui Dumnezeu ar fi asumat natura umană în forma unui mare preot sau a unui împărat sau a unui faimos VIP din timpul său. În schimb, "el trebuia să se facă în toate asemenea fraţilor... ca să ispăşească păcatele poporului". De aceea nu i-a fost suficient să se facă om, nu i-au fost îndeajuns cei 30 de ani în care a învăţat să fie om, ci "s-a despuiat pe sine luând firea sclavului".
Cu alte cuvinte, Isus "coboară din ceruri", intră în lumea noastră, o găseşte bolnavă şi stricată şi ce face? Ar putea să invoce focul judecăţii divine ca să ardă putregaiul atâtor rele, mizerii şi răutăţi, aşa cum a făcut Ioan Botezătorul, dar n-o face. Ar putea să deschidă o şcoală la Ierusalim, ca rabbi Hillel sau rabbi Gamaliel, pentru a-i învăţa pe alţii legea lui Dumnezeu, dar n-o face. Ar putea să arate calea nirvanei ucenicilor şi care apoi vor trebui să meargă singuri pe acest drum, asemenea lui Siddhartha Gautama, Buddha, iluminatul, dar n-o face. Ar putea să dea semnalul războiului sfânt pentru a-i elimina pe toţi cei necredincioşi, precum Mahomed, profetul, dar n-o face.
Nu, el alege să se facă tovarăşul tuturor păcătoşilor, până la a-şi strica reputaţia şi să fie considerat "un mâncăcios şi un băutor de vin". Ia asupra sa, ca mielul nevinovat, păcatul lumii şi doar cu forţa iubirii Tatălui începe să străbată căile vieţii, făcând bine şi vindecând pe câţi erau stăpâniţi de rău. Merge în întâmpinarea oricărui fel de mizerie spirituală şi materială, vindecând bolnavi şi leproşi, primind femei şi copii, iertând pe vameşi şi pe păcătoşi, înviind morţi, proclamând vestea cea bună săracilor. Vesteşte, aşadar, lumea nouă a împărăţiei cerurilor, o împărăţie care are drept fundament bunătatea milostivă a Tatălui, drept condiţie libertatea fiilor lui Dumnezeu, drept statut legea iubirii.
Aceasta este alegerea mesianică a lui Isus, o alegere pe care Tatăl o aprobă, confirmând în mod solemn şi public complăcerea sa: "Tu eşti Fiul meu preaiubit, în tine îmi aflu toată bucuria". Astfel se împlineşte profeţia lui Isaia: "O dacă ai rupe cerurile şi te-ai coborî!" Şi cerul se sfâşie cu adevărat, aşa cum se va întâmpla cu vălul templului în momentul morţii sale. Şi Duhul Sfânt coboară sub forma unui porumbel, pentru a arăta că "eternul naufragiu al lumii a luat sfârşit". Într-adevăr, odată cu botezul lui Isus începe o nouă primăvară a istoriei.
Iubiţi credincioşi, dragi ascultători, un scriitor de la începuturile Bisericii, Hipolit din Roma scria: "Gândeşte-te, dragul meu, câte şi ce mari bunuri am fi pierdut, dacă Domnul nu ar fi primit botezul. Înainte de acest eveniment, porţile cerului erau închise şi locurile de sus erau inaccesibile. Puteam să mergem mai în jos, dar nu puteam să urcăm mai în sus... În acel moment cerurile s-au deschis, au fost vindecate bolile pământului şi au fost revelate adevăruri misterioase".
În numele lui Isus Mesia - binecuvântat fie numele lui - am fost botezaţi şi noi, ne-a dăruit şi nouă Duhul său. Nu ne putem plânge: cum să facem să mergem pe urmele sale, să urmăm exemplul lui, el era Fiul lui Dumnezeu, dar noi suntem nişte bieţi oameni? Nu, şi noi suntem cu adevărat fii ai lui Dumnezeu! Prin sfântul Botez am fost altoiţi în Cristos şi el trăieşte în noi. Noi putem săvârşi faptele sale, ba chiar să facem şi mai mari, aşa cum ne-a promis el însuşi. Tocmai, de aceea ne-a pus la dispoziţie acel motor mobil, chiar foarte mobil, care este Duhul Sfânt.
Şi noi putem deschide un colţ de cer în casa noastră sau la locul nostru de muncă. Cum? Răspândind speranţă împotriva oricărei speranţe, învingând răul cu bine, bucurându-ne cu cei care se bucură şi plângând cu cei plâng, ducând bucurie acolo unde este tristeţe şi iertare acolo unde este ofensă.
"Domnul nostru - scria Origene - nu a coborât până pe pământ, ci până în adâncul pământului, şi acolo ne-a găsit înghiţiţi şi aşezaţi la umbra morţii. Scoţându-ne afară, ne pregăteşte un loc, nu pe pământ, de teamă să nu fim din nou înghiţiţi, ci în împărăţia cerurilor". Am putea exprima mai bine semnificaţia botezului lui Isus şi, totodată, esenţa şi valoarea Botezului nostru?
