Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Celebrăm astăzi marea solemnitate a Epifaniei Domnului. Cuvântul "epifanie" este de origine greacă şi înseamnă manifestare, descoperire, strălucire. Dar ce epifanie, ce manifestare a Domnului sărbătorim? Oare Domnul nu şi-a făcut apariţia deja la Crăciun?
De fapt, există două epifanii ale Domnului. La prima, Domnul s-a dezvăluit celor ce făceau parte din poporul evreu, Iosif, Maria, păstorii de la Betleem. În epifania de astăzi, Cristos se dezvăluie popoarelor păgâne, reprezentate de magii păgâni veniţi din răsărit la Betleem.
Cunoaştem destul de bine relatarea sosirii magilor la Ierusalim şi apoi la Betleem, am auzit în fragmentul evanghelic de astăzi. Magii erau un grup de astrologi-astronomi, care au fost călăuziţi de o stea la pruncul şi regele Isus. Oamenii aceştia erau oameni de ştiinţă ai vremii lor. Ajunşi la Ierusalim, ei îl întreabă pe Irod unde este regele nou născut, "pentru că am venit să-l adorăm".
Această întrebare a lor ne trimite cu gândul tocmai la începuturile omenirii, în grădina Edenului. După ce Adam şi Eva au mâncat din pomul oprit, după ce au păcătuit, Dumnezeu îi caută: "Adame, unde eşti?". Dorinţa de a fi autonom, de a nu depinde de Dumnezeu, l-a despărţit pe om de Dumnezeu. Adam şi Eva se simt vinovaţi de păcatul trădării şi s-au ascuns printre pomii din grădină. Atunci Dumnezeu vine şi pune întrebarea: "Unde eşti, omule?". Este întrebarea Creatorului adresată creaturii. "Unde eşti?" Atunci Dumnezeu l-a căutat pe om, dar omul nu a vrut să audă de el, s-a ascuns de el. Au obţinut autonomia pe care şi-au dorit-o, dar ce folos fără binecuvântarea lui Dumnezeu? Omul a crezut că separarea de Dumnezeu îi face bine, şi omul s-a ascuns de Dumnezeu. Izolarea de propriul creator pe care omul a ales-o l-a făcut victimă a diavolului, pentru că diavolul găsindu-l singur pe om şi fiind vulnerabil, neîmplinit, a profitat, şi l-a atras din ce în ce mai mult, înfăşurându-l şi îndepărtându-l de Dumnezeu.
Noi, oamenii, avem uneori impresii foarte înalte despre noi, ne ajung banii, ne ajunge inteligenţa noastră, nu mai depindem de Dumnezeu, nu mai este nevoie să mergem la biserică, suntem suficienţi, suntem autonomi, "lasă-mă în pace, Doamne". Asta până când Dumnezeu ne lasă puţin singuri. Şi atunci ne îngrozim de ce este omul în stare să facă atunci când este singur. Rugăciune fiecăruia dintre noi ar trebui să fie aceasta: "Doamne, nu mă lăsa niciodată singur". Dumnezeu l-a lăsat pe om singur şi nu există păcat sub soare, toate crimele, toate ororile, toate nenorocirile pe care nimeni nu şi le poate închipui, toate au devenit realitate. Însingurat, cu libertatea pe care şi-a dorit-o, care nu i-a adus decât necaz şi durere, omul îl caută acum pe Dumnezeu. Prima întrebare din Noul Testament este reversul primei întrebări din Vechiul Testament. Omul îşi cheltuieşte toată inteligenţa, toată frumuseţea, toate resursele, şi când începe Noul Testament, nu Dumnezeu, ci de această dată omul, obosit, disperat, întreabă unde este Domnul. Care domn, care rege? Acela care mai înainte v-a căutat şi voi aţi fugit de el? Nu aţi spus că nu mai aveţi nevoie de el? Acum oamenii îl caută pe Domnul şi întreabă "Unde este regele?". De împăratul acesta avem cu toţii nevoie, deoarece el înseamnă vindecare, binecuvântare, pace, înseamnă cerul, nu iad. De aceea oamenii îl caută pe împăratul, pe regele, pe Isus Cristos.
Revenind la figura magilor, evanghelia nu face precizări, nici asupra numelui, nici asupra numărului, nici asupra ţărilor de baştină ale magilor. Aflăm doar că au venit de la răsărit, călăuziţi de o stea şi că au adus pruncului daruri, aur, tămâie şi smirnă. Totuşi, tradiţia, vorbeşte însă, de trei personaje. Le dă numele: Gaşpar, Melchior şi Baltazar, şi specifică apartenenţa fiecăruia. Melchior e "al Persiei", Gaşpar, "al Indiei", iar Baltazar, "al Arabiei".
În Vechiul Testament există pasaje care anunţă profetic pelerinajul de daruri, cu care Orientul îl va întâmpina pe Domnul. De remarcat cu atenţie este dubla funcţie a celor trei. Sunt deopotrivă regi şi magi. Reunesc, aşadar, în alcătuirea lor regalitatea, dar şi preoţia. Sunt stăpânitori de ţară, de pământ, dar şi reprezentanţi ai cerului. Regele conduce, dar conduce ca un trimis, e puternic pentru că e împuternicit de sus.
Darurile aduse de cei trei crai consolidează şi ele aceeaşi structură simbolică: aurul e un atribut al regalităţii, iar tămâia şi smirna invocă oficiul liturgic, adică preoţia. Preoţia adaugă forţei pământeşti actul slujirii. Iată, aici avem de-a face cu o imagine completă a puterii. Ea trebuie să fie energie lumească, dar şi inspiraţie de sus, căci magii au fost călăuziţi de o stea, dar şi capacitate de a sluji, adică de a orienta zestrea autorităţii spre binele comunităţii. Adăugăm că tămâia reflectă mireasma dulce a funcţiei liturgice, adică slujitoare, în timp ce smirna include amarul ei, efortul, poticnirile, sacrificiile. Smirna trimite şi la asocierea mântuitoare a morţii cu învierea.
La vestea naşterii Mântuitorului, privind acum dintr-o altă perspectivă, au existat două reacţii contradictorii. Regele Irod nu a văzut decât propriul folos, şi decide să înlăture orice ar putea deranja liniştea sa. Irod, care a ucis toţi urmaşii şi posibilii urmaşi la tronul său, pentru ca să fie sigur că va trăi după adevărul său, aşa cum îl ducea capul, fără vreo altă referinţă, notează evanghelia, s-a tulburat enorm. Câţi dintre noi nu se consideră normă de comportament sau reper pentru acţiunile celorlalţi? Câţi nu cred oare că propriul crez se identifică cu siguranţă şi cu adevărul ce trebuie impus tuturor? Câţi dintre noi nu demonstrăm o autosuficienţă, care nu mai lasă loc în viaţa noastră nici celorlalţi şi cu atât mai puţin lui Dumnezeu? De câte ori nu refuzăm adevăruri evidente, aflate în conflict cu propriul orgoliu, şi de câte ori nu încercăm să muşamalizăm adevărul, asemenea regelui Irod?
A doua reacţie, aflată la polul opus, este cea a magilor. Am văzut şi am venit. Aici aflăm marea lecţie a acestor predicatori anonimi. Nu au stat pe gânduri şi au acţionat imediat. Dacă ar fi stat pe gânduri să calculeze mai întâi, unul câte unul, pericolele, necunoaşterea drumului, nu ar mai fi plecat.
Atâţia oameni din lumea întreagă umblă în întuneric, caută lumina dar nu ştiu unde să o găsească. Pentru a găsi lumina, trebuie cu toţii să urmăm o stea. Trebuie să o găsim singuri. Această stea se află în noi şi lângă noi. Steaua care ne conduce la Domnul este vocaţia noastră, chemarea pe care Dumnezeu ne-o dă fiecăruia, raţiunea pentru care existăm fiecare. Vocaţia noastră poate fi cea de soţ sau soţie, de mamă sau de tată, de preot sau călugăr. Fiecare avem o stea, fiecare avem o chemare unică de la Dumnezeu. În acest parcurs al magilor din răsărit este simbolizat destinul fiecărui om. Viaţa noastră este un drum. Iluminaţi de luminile care luminează drumul pentru a găsi plinătatea adevărului şi a iubirii, pe care noi, creştinii, o recunoaştem în Isus Cristos, lumina lumii.
În sărbătoarea Epifaniei, în care amintim manifestarea lui Cristos omenirii prin chipul unui prunc, îi simţim alături de noi pe magi ca înţelepţi însoţitori de drum. Exemplul lor ne ajută să ne ridicăm privirea spre stea şi să urmăm marile dorinţe ale inimii noastre, ne învaţă să nu ne mulţumim cu o viaţă mediocră, ci să ne lăsăm mereu fascinaţi de ceea ce este bun, adevărat şi frumos, adică de Dumnezeu, şi de el să ascultăm. Amin.
Lăudat să fie Isus Cristos!
