Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Marele artist Michelangelo Merisi Caravaggio a pictat un tablou intitulat Ecce Homo şi reprezintă chiar scena evanghelică de azi: Isus judecat în faţa lui Pilat. Autorul a realizat un joc perfect de lumini şi umbre, strălucire şi întuneric. Lumina care vine de sus luminează abundent chipul şi părţi ale trupului fără apărare al lui Isus. Mantia lui Isus, care i se pune pe umeri, scoate în evidenţă trupul său tânăr. Mâinile îi sunt legate, în mâna dreaptă are o trestie, privirea plecată denotă multă umilinţă, şi totuşi chipul să e foarte plăcut şi de o mare demnitate. Însă mâinile şi faţa lui Pilat, neliniştit şi dispreţuitor, este acoperit de umbre şi întuneric. Pilat pare să dea formă umană însuşi întunericului, ba chiar o personificare a "puterii întunericului". Isus e un rege fără apărare, are de partea lui puterea adevărului, exprimat prin lumină, iar Pilat, pionul romanilor dar şi al iudeilor acum, dornic de a-şi apăra puterea are parte de exprimare prin negrul întunericului.
Celebrăm azi o sărbătoare a gloriei lui Isus, a strălucirii sale ca rege al cerului şi al pământului. Isus, în urma procesului a murit, dar apoi a devenit un învingător. Pilat un dezastru. La patru ani după judecarea lui Isus, Pilat a fost scos din funcţie şi chemat la Roma. Avea multe învinuiri din partea samaritenilor. Samaritenii s-au plâns la Roma că Pilat i-a atacat fără vreun motiv şi a ucis mulţi dintre ei când au avut o mare adunare pe Muntele Garizim. Când Pilat a ajuns la Roma, fostul său împărat Tiberiu murise deja, dar nici urmaşul acestuia nu i-a mai încredinţat vreun post înalt deoarece avea o proastă recomandare din Palestina. Pilat a fost exilat la periferia imperiului şi acolo, istovit de restrişti, şi-a pus capăt zilelor, lăsând posterităţii un nume acoperit de ruşine. Pilat poate fi o lecţie, înfricoşătoare, e adevărat, pentru fiecare dintre noi. În esenţă, Pilat nu a fost numaidecât un răufăcător, nici chiar tâlhar, ci un om obişnuit. Însă deşi avea responsabilitate, a fost un om slab, care a acţionat doar pentru folosul şi confortul personal. Nu a fost un om al adevărului, şi în consecinţă, a devenit părtaş la cel mai odios proces şi mare crimă a istoriei.
Când eram studenţi, la ora de teologie dogmatică, monseniorul Anton Lucaci ne spunea că sărbătoarea "Cristos Rege" este tocmai o dublare a unei alte mari solemnităţi: Înălţarea Domnului. Da, Isus este adorat şi cinstit azi, în toată strălucirea sa, unde el domneşte azi: de-a dreapta Tatălui.
Azi e sărbătoarea speranţei. Îl vedem pe Isus, în cer, în toată splendoarea sa, un mare învingător, iar noi, ca fraţi ai săi ştim că vom ajunge lângă el. Doar ne-a asigurat: Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi, după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine, pentru ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu.
Şi totuşi, niciodată nu a afirmat Isus că este rege decât în timpul patimilor şi suferinţelor sale, aşa cum am văzut că o face în faţa lui Pilat, la judecată. Iar oamenii, contemporanii săi au confirmat acest lucru chiar pe tăbliţa pusă deasupra capului răstignitului, pe vârful crucii. Acolo au scris: Isus, nazarineanul, regele iudeilor.
Cât de curioasă este regalitatea lui Cristos, total diferită de gândirea şi imaginaţia oamenilor.
Unora s-ar putea nici să nu le placă numele de rege sau chiar regii, pentru că de multe ori regii pământului au compromis prin felul de a fi această demnitate. Dar regalitatea lui Cristos e complet diferită. Tronul său e o cruce aspră şi grea. Coroana sa nu are pietre preţioase, ci e una de spini, care răneşte. Pietrele acestei coroane sun picăturile de sânge coagulate. Nu are sceptru, ci doar o trestie în semn de batjocură. Nu are haine moi, îmblănite dar i se smulge şi singura cămaşă. Nu bea din pahare de cristal, ci cu un burete i se dă oţet şi fiere. Nu i se cântă "Trăiască regele", ci i se strigă: "Răstigneşte-l, răstigneşte-l". Nu are servitori, ci doar călăi şi alături doi tâlhari. Ba chiar am putea spune că a fost un mare perdant, că totuşi a fost un eşec, un simbol al neputinţei.
Însă Isus este regele care instaurează o noutate absolută: foloseşte ca arme iubirea şi iertarea proclamate de pe înălţimea crucii, e un rege care moare pentru prietenii săi. În împărăţia lui Isus domneşte (sau ar trebui să domnească) iubirea, iertarea şi pacea. A fi în împărăţia lui Isus nu cere mare efort, doar asemănarea cu el.
Faptul că pentru a intra şi a rămâne în împărăţia sa Cristos nu ne cere să facem decât ceea ce ne stă în putere reiese şi din următoarea pildă. Într-o zi, un împărat întâlneşte pe câmp un păstoraş care păzeşte oile, pe care îl întreabă: "Ia spune, cât câştigi păzind oile?". Tânărul, care era un catolic practicant, îi răspunde: "Eu câştig, păzind oile, cât câştigi Maiestatea Ta guvernând ţara". Uimit, împăratul îi cere să explice. Cum poate câştiga la fel ca împăratul? Atunci tânărul exclamă: "Maiestate, eu, păzind oile, câştig împărăţia lui Dumnezeu sau iadul, după cum îmi fac bine sau rău datoria de păstor: am grijă de oi, câştig împărăţia; nu-mi fac bine datoria, merg în iad. Şi tu, la fel, Maiestate, câştigi cerul sau iadul, după cum îţi faci datoria de conducător".
În împărăţia lui Isus are acces oricine. Dacă la curţile regilor noştri nu oricine are acces la dregătorii, la regele Isus are acces oricine, doar să-i accepte existenţa, prezenţa şi valorile sale. Ba se pare că prioritate vor avea copiii, cei săraci, cei bolnavi.
Generalul Charles De Gaule, fost preşedinte al Franţei între anii 1958 - 1969, a avut trei copii: Philippe, Elisabeth şi Anne. Fiica cea mai mică, Anne (născută în anul 1928) s-a născut bolnavă, suferind de sindromul Down. Prin eforturi susţinute, părinţii s-au străduit să o înţeleagă, ba chiar au îndrăgit-o mult. Aceasta a murit la vârsta de 20 de ani, în braţele tatălui său. În momentul morţii generalul a spus: "Acum e ca toţi ceilalţi tineri". La înmormântare, mama sa, Yvonne, a izbucnit într-un plâns în hohote. Atunci generalul a pus mâna pe umărul soţiei şi i-a spus: "Acum, draga mea, trebuie să încetăm cu plânsul; e momentul să ne bucurăm că fiica noastră a devenit normală şi, pentru suferinţa sa, se află în paradis. Aici poate auzi melodiile îngereşti şi poate vorbi fericită cu bunul Dumnezeu, exact aşa cum pot să facă toţi copiii fericiţi şi sănătoşi". Frumoasă mărturie despre credinţa în înviere!
Isus e rege pentru că şi-a dat viaţa pentru noi. Este un rege pentru că a venit să slujească pe alţii, nu să fie slujit. E un rege bun pentru că în momentul morţii nu s-a dat înapoi de la suferinţă doar pentru a ne salva pe noi.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Cristos este rege pentru toţi. Oricine poate să facă parte din imperiul său, din împărăţia sa. Toţi suntem chemaţi să facem parte. De fapt, vedeţi dumneavoastră, fiecare om îşi caută un rege; dacă n-are, îşi caută, diferiţi regi: unii vor găsi sportul, alţii vor găsi banul, alţii vor găsi o personalitate, un star, şi aşa mai departe. Toţi avem nevoie de Dumnezeu sau de un rege. Însă, dacă omul este sincer în inima sa, în sufletul său, şi caută adevărul, va merge doar să-l caute pe Cristos. El a spus: "Eu sunt adevărul".
Regele trebuie să conducă, să se orienteze, să scoată oamenii din criză. Dar astăzi, se spune, este una dintre cele mai mari crize: criza de orientare pentru tineri. Ori Cristos conduce către cer. Doar ne-a spus: "Eu sunt calea".
Regele face dreptate, fără părtinire. Isus a afirmat foarte clar: "Eu sunt adevărul".
Şi, fără a ofensa pe cineva, putem spune că la orice rege de pe pământ nu vom găsi toate aceste calităţi.
Cine îl are pe Isus de rege are totul. De aceea, imnul Vaticanului, imnul Bisericii Catolice sună aşa de frumos: "Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat" (Cristos învinge, Cristos domneşte, Cristos stăpâneşte). Cine îl are pe Cristos are totul: are adevărul, are calea, are viaţă, are mântuire, are cer, are totul. De aceea, Doamne fereşte să nu fim şi noi din împărăţia lui Cristos, Regele Universului.
Lăudat să fie Isus Cristos!
