Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Lecturile de astăzi - când începe la Roma Sinodul despre Familie - ne invită să reflectăm asupra acelei realităţi extrem de bogate în simbolism existenţial, realitate pe care noi o numim inimă. Se percep câteva moduri de a fi ale inimii, motiv pentru care s-ar putea vorbi despre inimă rănită, despre inimă bolnavă şi despre inimă ideală, aceea a unui copil.
Despre inima rănită ne vorbeşte prima lectură. Adam este singur în grădina creaţiei, are totul, dar este ca şi cum n-ar avea nimic, pentru că se simte singur. Nu fără un risc de umorism, relatarea biblică ne spune că Dumnezeu încearcă să-l consoleze, făcându-l să se întâlnească cu toate fiinţele vii. Şi este un mod straniu de a-l consola. E adevărat că fiecărui animal Adam va putea să-i dea un nume, adică, după semnificaţia acestei expresii în limbajul biblic, Adam va putea să exercite asupra animalelor puterea sa. Dar cu ce avantaj? Inima lui Adam rămâne rănită. Rămâne rănită datorită unei lipse pe care nimic nu o poate compensa, datorită unui sentiment de singurătate totală. Să ne imaginăm melancolia primului om care trece în revistă toate speciile animale, fără a găsi cel mai mic sprijin, spiritual şi afectiv. Ceea ce-i lipseşte lui Adam este o prezenţă, un chip, un glas care să-l cheme pe nume cu un accent unic şi inconfundabil. Ceea ce-i lipseşte lui Adam este iubirea. Dacă nu este iubire nu este nimic. A fi iubit şi a iubi. Aici se află sensul, gustul, fericirea vieţii. Din această inimă rănită se naşte Eva. Ceea ce vrea să ne sugereze relatarea biblică este mai ales că iubirea este lucrul cel mai mare. Atunci când cei doi se iubesc, unul devine pentru celălalt chipul propriului vis, al propriei aşteptări, al propriei dorinţe, chipul unei prezenţe esenţiale şi la care nu se poate renunţa.
După ce am acordat atenţie inimii rănite, să vedem acum condiţia inimii bolnave. Şi această boală are un nume: este sclerocardia, cuvânt grec, care în limba română se traduce cu "împietrire a inimii". Despre împietrirea inimii vorbeşte textul evangheliei de astăzi, acolo unde Isus, pentru a explica norma dată de Moise în ceea ce priveşte căsătoria, spune "din cauza împietririi inimii voastre a permis Moise să se lase, să se părăsească soţia". Oare putem să înţelegem ce înseamnă această împietrire a inimii? Înainte de toate în faptul că îi era permis bărbatului ceea ce era negat femeii. De fapt, bărbatul putea să desfacă propria căsătorie, repudiind femeia, din motive care erau evaluate în mod diferit. Conform unei anumite şcoli, atunci când exista un păcat grav al femeii în ceea ce priveşte fidelitatea; e cazul de adulter. Conform unei alte şcoli, mai permisive, bărbatul putea să-şi lase soţia pentru un motiv oarecare, care făcea dificilă convieţuirea, chiar şi în cazul în care femeia a gătit o dată rău.
Însă, împietrirea inimii pentru Isus este legată mai ales de pretenţia de a voi să se rezolve cu norma juridice problemele afective. Dreptul este important acolo unde nu mai există iubire. Dreptul foloseşte pentru a împiedica acţiunea arbitrară, pentru a-l apăra pe cel care este mai slab. Însă iubirea, din principiu, nu ar trebui să aibă nevoie de legi. Iată pentru ce Isus nu se lasă tras în terenul acesta al problemelor juridice. El mută discursul, restituind iubirii exprimarea sa primară, încă necontaminată de împietrirea inimii. Sigur că Isus nu ignoră dificultăţile convieţuirii. Iubirea este mereu fragilă. Sclerocardia sau împietrirea inimii este mereu posibilă. Isus, deşi cunoştea acest adevăr existenţial, nu renunţă să pronunţe iubirea în exigenţele sale cele mai înalte, cele mai frumoase, cele mai curate, făcând apel la fidelitate. Ca şi cum ar spune: puneţi în iubirea voastră de cuplu partea cea mai bună din voi înşivă, urmaţi nu logica legii, ci logica inimii, a unei inimi care să nu mai fie bolnavă de sclerocardie, de împietrire. Cum trebuie să fie atunci această inimă nouă? Trebuie să fie inima unui copil.
Vorbind despre copii, Isus spune: "A unora ca aceştia este Împărăţia lui Dumnezeu". Copilul este cel care exprimă în inima sa fragilitate şi încredere. Simte că are nevoie şi în acelaşi timp simte că poate să aibă încredere. Observaţi: sentimentul de sărăcie şi sentimentul de încredere sunt condiţii indispensabile pentru a ocroti promisiunea care s-a făcut într-o zi, făgăduiesc şi jur să te iubesc şi să te respect în toate zilele vieţii mele. Sentiment de sărăcie şi sentiment de încredere. Este important ca în familie soţii să simtă că sunt săraci, să simtă că au nevoie, să simtă că au inima rănită, asemenea lui Adam, singurătatea aceea, şi, în acelaşi timp, trebuie să simtă că pot să aibă încredere. Ce este această încredere? Unde se găseşte această încredere? În faptul de a şti că Dumnezeu ne iubeşte, ne acceptă, ne suportă, ne iartă şi este mereu gata să înceapă din nou cu noi istoria sa de iubire. Fidelitatea iubirii umane, fidelitatea în familie este cu atât mai mare cu cât locuieşte mai mult în iubirea lui Dumnezeu, care este mereu o iubire fidelă.
Dacă am vrea să rezumăm în cuvinte puţine tot ceea ce ne transmite cuvântul lui Dumnezeu astăzi, am putea ajunge la următoarele concluzii: căsătoria nu este liniştea iubirii, ci este o condiţie în care se împletesc iubirea şi gelozia, fidelitatea şi neînţelegerile, acuzele şi iertarea. Vorbind despre căsătorie, Isus nu condamnă eşecurile, ci dă de înţeles că eşecurile pot fi vindecate, nu prin intermediul dreptului şi nici impunând morala rece a obligaţiei. Trebuie mers înapoi, la începutul creaţiei, la visul lui Dumnezeu, tocmai pentru a fi capabili de a reînnoi promisiunea de iubire pe care două persoane au făcut-o într-o zi. Mai ales, trebuie ascultată mereu marea, minunata declaraţie de iubire a lui Dumnezeu: Eu vă iubesc cu iubire veşnică. Încetaţi, căutaţi mereu să ascultaţi în iubirea voastră bătăile iubirii mele.
Lăudat să fie Isus Cristos!
