Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Un scriitor din secolul trecut, Saint Exupéry, a scris următoarele cuvinte: "Este nevoie ca Dumnezeu să fie mai real decât pâinea în care se înfing dinţii noştri". Cu aceste cuvinte voia să exprime un sentiment care este în noi, toţi, şi anume: Nu avem nevoie deloc de un Dumnezeu îndepărtat, de un Dumnezeu absent, de un Dumnezeu la care se ajunge greu şi chiar de un Dumnezeu care să fie numai o idee, un concept, un principiu filozofic. Nu! Ce să facem cu un astfel de Dumnezeu? Avem nevoie de un Dumnezeu care să fie viu, un Dumnezeu - ca să spunem aşa - atât de cotidian, atât de familiar, încât să devină ca pâinea pentru viaţa noastră.
Credinţa noastră, educată de cuvântul lui Dumnezeu, ne spune că această dorinţă a noastră nu a rămas neascultată, ci s-a realizat; s-a realizat prin prezenţa lui Cristos. Cristos este Fiul lui Dumnezeu care se face trup, care se face creatură, ca unul dintre noi. Cristos, ne-a spus tot Evanghelia după sfântul Ioan, este Fiul lui Dumnezeu care se face pâine pentru noi. Aşadar, nu mai este un Dumnezeu îndepărtat, care trebuie căutat pe căi secrete sau prin rituri complicate, rituri rezervate doar câtorva. Nu! Este un Dumnezeu care se oferă ca un pic de pâine, un Dumnezeu disponibil, până acolo încât devine comestibil. Se poate înţelege, deci, pentru ce, dacă există un răspuns pe care Dumnezeu îl aşteaptă din partea noastră, acest răspuns trebuie să ia forma mâncării, a mânca.
Să încercăm să examinăm, pe scurt, cuvintele care în evanghelia de astăzi sunt cele mai puternice, cele mai descumpănitoare, cele care au zguduit sensibilitatea iudeilor şi care pot zgudui şi sensibilitatea noastră: "Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu". Verbul grec, tradus cu "a mânca", este de un realism şi mai puternic. Înseamnă "a mesteca". Trebuie spus, de la bun început, că a mânca acest trup înseamnă a mânca prezenţa lui Cristos. Noi suntem obişnuiţi să opunem carnea şi trupul, să le opunem sufletului şi spiritului. În schimb, pentru conaţionalii lui Isus, cuvântul trup indica creatura umană în aspectul ei concret, în fragilitatea ei: fiinţa umană care merge, care acţionează, care vorbeşte, care iubeşte, care suferă. Acesta era, de altfel, sensul faimoasei expresii, tot din Evanghelia după sfântul Ioan, "cuvântul s-a făcut trup". A mânca trupul lui Cristos, a mesteca acest trup înseamnă a intra cu Cristos în raportul cel mai strâns posibil, cum este raportul existent între hrană şi viaţa noastră. Înseamnă a trăi o unire, nu de ordin intelectual, o unire care poate să existe, de exemplu, între un învăţător, un maestru şi un discipol. Nu! Noi intrăm într-o unire de ordin vital. Nu mai este distanţă între Cristos şi noi. Cristos ni se oferă nouă. Noi asimilăm prezenţa sa, aşa încât putem să spunem împreună cu apostolul Paul: "Nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine". Acel Isus care îi iubea pe copii, care îi provoca pe cei orgolioşi, acel Isus care se înduioşa de orice suferinţă, nu este pentru noi o imagine care trebuie căutată în trecut sau căutată într-un cer îndepărtat, ci este o prezenţă vie şi reală. Ca o pâine în care ne înfingem dinţii foamei noastre.
Cuvintele lui Isus mai adaugă ceva. Isus nu spune numai "Cine mănâncă trupul meu", ci adaugă: "Cine bea sângele meu". Se pare că această distincţie între trup şi sânge vrea să facă aluzie la titlul de moarte pe care Isus o înfrunta, o moarte îndurată nu ca pe o fatalitate, ci o moarte jertfelnică, acceptată ca un act de ofrandă. De aceea, mâncând trupul său şi bând sângele său, noi intrăm în comuniune cu Cristos care s-a dat la moarte din iubire. Intrăm în comuniune cu acea iubire care l-a făcut să moară şi să învie.
Ce putem înţelege noi din tot acest discurs al lui Isus despre necesitatea de a mânca trupul său şi de a bea sângele său? Ar trebui, cel puţin, să înţelegem că pentru creştini orice problemă religioasă ajunge la această întrebare sau, mai bine zis, la această serie de întrebări: Ce reprezintă Isus Cristos pentru viaţa mea? Cum trăiesc eu prezenţa lui? Cum mănânc această prezenţă a lui?
Există un moment în care, în mod sacramental, este posibil astăzi să mâncăm trupul lui Cristos şi să bem sângele său, şi este momentul euharistic. Unul care nu are darul credinţei, văzând şirul lung de oameni care se apropie de Sfânta Împărtăşanie, poate să ridice diferite obiecţii. Să spună: Ce fac aceştia? Cum este posibil ca o persoană inteligentă, o persoană evoluată, o persoană modernă, să iasă din bancă pentru ca să meargă să ia o bucată mică de pâine? Dacă e vorba de un rit magic, atunci totul se explică. Dar dacă, aşa cum pretind ei, e vorba de a intra într-un raport cu Dumnezeu, de a mânca trupul lui Cristos, cum pot ei să aibă acest curaj? Cum este posibil să se considere vrednici de un fapt aşa de mare, aşa de supraomenesc?
Obiecţii... Aceste obiecţii dau de gândit. Şi e bine. Că ne constrâng să ne gândim. Noi, dacă avem un pic de credinţă, ar trebui să fim gata să răspundem la aceste obiecţii, chiar cu sentimentul cunoştinţelor noastre sărace. Cum să răspundem? Pentru mine acesta nu este un rit magic. În acea pâine mică există o prezenţă, în acea pâine mică străluceşte pentru mine un semn, semnul unui Dumnezeu care se dăruieşte pentru viaţa lumii. De acest dar eu nu mă simt vrednic. Aşa încât aş vrea să mărturisesc mereu nevrednicia mea. Sunt conştient, mai degrabă, că primind trupul şi sângele lui Cristos, care s-a dăruit din iubire, eu împărtăşesc aceeaşi pasiune a lui de a dărui, de a sluji, de a iubi până la sfârşit. Şi în acest mod, eu am încredere că intru, puţin câte puţin, în viaţa veşnică, care nu este altceva decât însăşi viaţa lui Dumnezeu, o viaţă de iubire preacurată şi de dăruire veşnică. Amin.
