Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Pâinea cea vie, noi o numim astăzi Sfânta Împărtăşanie şi ne este oferită la Sfânta Liturghie, iar când vorbim despre dânsa o prezentăm ca misterul euharistic. De aceea, chiar de la început, trebuie să recunosc că este anevoios a vorbi despre realităţile pâinii vieţii. Ar fi mai bine ca, atât eu, cât şi dumneavoastră, să ne aşezăm în genunchi, să adorăm, să contemplăm aceste realităţi. Dar, ca să ajungem la această atitudine de evlavie, să folosim cuvintele Domnului, pentru a înţelege şi pentru a contempla.
Aşadar, în natură, nu poate să fie viaţă fără hrană. Hrana, de origine vegetală sau animală, la început a fost vie, dar apoi, pentru a fi consumată, este jertfită, iar această jertfă este pentru a menţine o altă viaţă într-o altă fiinţă.
Astăzi, Isus porneşte de la această realitate esenţială a condiţiei umane pentru a face o comparaţie şi o aplicaţie. Aşa cum ne hrănim pentru a trăi, aşa trebuie să-l primim pe el, trupul şi sângele său, ca să ne mântuim şi să cunoaştem plinătatea vieţii. Această hrană spirituală nu o primim pentru efectele sale fizice sau biologice, ci pentru a trăi cu Dumnezeu şi a trăi în Dumnezeu. Pâinea vieţii produce în cel credincios un efect imediat: are viaţa veşnică. Şi tot ea aduce o promisiune pentru viitor din partea lui Isus: "Eu îl voi învia în ziua de apoi". Vă rog, însă, să reflectaţi cu atenţie. Când ne hrănim cu mâncarea naturală, aceasta este integrată în noi prin ciclul biologic, iar prin intermediul transformărilor mediilor biologice ea intră în noi. Însă, când ne împărtăşim, noi suntem introduşi în viaţa însăşi a lui Dumnezeu şi devenim părtaşi la viaţa lui Isus. Prin urmare, în timp ce alimentele sunt asimilate şi transformate în corpul nostru şi devin energie pentru viaţa trupească, când ne împărtăşim noi suntem asimilaţi şi transformaţi progresiv în Isus Cristos.
Dar, poate, şi printre noi, sunt unii care asemenea iudeilor murmură sau chiar comentează zicând: "Cum poate să ne dea Isus trupul să-l mâncăm?". Pentru a primi un răspuns corect să ne apropiem inima noastră de inima Mântuitorului sau cum făcea sfântul Toma de Aquino, să lipim capul nostru de tabernacol şi să-l implorăm pe Duhul Sfânt să ne lumineze pentru a trăi cu Dumnezeu.
Aici este, de fapt, un exerciţiu de înţelepciune. O definiţie simplă a înţelepciunii este aceasta: înţelepciunea este capacitatea persoanei ca din lucrurile bune să le aleagă pe cele mai importante. Pentru Scripturile Sfinte înţelepciunea vine de la Dumnezeu şi este cea mai bună călăuză spre fericirea autentică. În această privinţă, Duhul Sfânt ne avertizează: Să nu vă comportaţi ca nechibzuiţii, dar ca oamenii înţelepţi. Nechibzuiţii sau, scuzaţi-mi expresia, nebunii sunt cei care se gândesc numai la viaţa prezentă, sunt preocupaţi doar de hrana pământească, de bani, de bunuri materiale, de comoditate, de plăceri fără limite, de ambiţii. Printre ei sunt chiar oameni inteligenţi, oameni de ştiinţă sau oameni renumiţi, a căror minte a devenit servitoarea poftelor şi a dorinţelor capricioase. Iar ei nu caută esenţialul şi, mai ales, planul lui Dumnezeu. În schimb, conform Scripturilor, cei înţelepţi sunt cei care, din contra, sunt preocupaţi de esenţial. Ei nu uită că sunt creaţi de Dumnezeu, că pentru ei Domnul a orânduit o viaţă mai înaltă, mai frumoasă şi chiar mai umană. Aceştia, la lumina Duhului Sfânt, nu numai că-şi îngrijesc sufletul, ci, mai mult, privesc spre bunurile de sus, fără să neglijeze datoriile de aici. Adevărata înţelepciune vine de la Dumnezeu şi trăiesc cu înţelepciune: cei care îl urmează pe Cristos, care se lasă instruiţi şi, mai ales, călăuziţi de învăţăturile, de exemplele vieţii sale. Înţelepciunea adevărată conduce la calea dreptăţii, a sfinţeniei, la viaţa veşnică, iar Isus spune: "Cine mă urmează nu se va pierde". Adevăratul înţelept este umil şi el caută să participe la sfintele sacramente pentru a primi ajutor ca să devină mai bun şi pentru că are nevoie de Isus pentru a fi mai sfânt. Ioan Casian scria: "Dacă noi, pentru a primi împărtăşanie ar trebui să aşteptăm să devenim demni, nu am putea să o primim nici măcar odată pe an. Cine gândeşte aşa, cade într-o mare prezumţie de orgoliu, pentru că, cel puţin în ziua în care se va împărtăşi, el se va considera demn de împărtăşanie. Dar noi nu suntem oameni perfecţi, deci nimeni nu poate avea pretenţia că este demn sau că poate pretinde împărtăşanie. De aceea, noi ne împărtăşim după ce am primit iertarea păcatelor nu pentru că am fi demni sau vrednici, ci pentru că ne dăm seama că avem nevoie ca pâinea vieţii, Domnul Isus, să ne sfinţească, să ne ajute să devenim mai buni, să ne transforme într-însul şi prin puterea lui. Căci aşa cum primii părinţi când au mâncat din pomul oprit au păcătuit, noi, prin credinţă, când îl primim pe Isus primim roadele din pomul vieţii şi el ne transformă în dumnezei. Şi de aceea sfinţii au participat deseori la sacramente şi în mod special la Sfânta Împărtăşanie".
Renee Vaughan, în regula scrisă pentru "Micii fraţi ai lui Isus", dă nişte explicaţii care ne pot fi utile şi nouă. Iată cuvintele sale: "A trăi cu Isus şi pentru el trebuie să devină pentru noi o viaţă diferită de cea trăită între oameni, pentru că se desfăşoară în umbra şi sub controlul credinţei. Trebuie să se facă exerciţiul de a gândi, de a trăi şi de acţiona ţinând cont de această realitate. Isus a înviat la plinătatea vieţii, a bucuriei, şi apoi aceasta trebuie să ne conducă la raporturi profunde şi constante cu el. Isus se cunoaşte în orice moment al vieţii tale interioare şi te vrea cu el. Isus te ascultă şi aude cuvintele tale când îi vorbeşti. Este prezent în diferite moduri pe care trebuie să le cunoşti bine, prin sacramente, dar mai ales prin Euharistie şi Spovadă poţi să intri în contact cu umanitatea lui Isus şi să o primeşti, mai ales să trăieşti sub influenţa care vindecă răul, care este în sufletul tău şi în trupul tău. Iar Isus va face să crească în tine viaţa divină. Isus are un proiect precis pentru tine şi aşteaptă ca tu să-l realizezi prin eforturile tale, conformându-ţi voinţa ta cu a lui. În orice minut depinde numai de tine ca să stabileşti o colaborare cu Isus, pentru a acţiona invizibil dar real asupra oamenilor. Întâlnirea cu Isus în ceasul morţii este sigură şi aproape. Trebuie să te gândeşti la aceasta, să o doreşti, să te bucuri de pe acum şi să te pregăteşti în mod detaşat pentru această trecere dureroasă. Viziunea lui Dumnezeu, bucuria veşnică de a fi cu Isus şi de a acţiona asupra lumii şi în inima oamenilor, prin Isus, fără nicio limită, în timp şi spaţiu, iată scopul vieţii tale, iată ce se va confirma foarte curând şi ce va trebuie să fie de acum motivul bucuriei tale, a puterii ce te animă şi a speranţei".
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Aşadar, dacă tot ne bucurăm când cineva ne spune cu dragoste "Te iubesc!", cu atât mai mult să avem înţelepciunea de a-l primi pe Isus care ne strigă: Te iubesc atât de mult, că vreau să fiu mereu cu tine, vreau ca viaţa ta să fiu eu însumi, eu să fiu viaţa vieţii tale! Dar, ca aceste reflecţii să se transforme în viaţă, vă recomand să continuaţi meditaţia aceasta folosind două cărţi scrise de Alois Chiavarino. Prima: Cea mai mare comoară. În această carte veţi găsi 26 de argumente care susţin că cea mai mare comoară pentru noi este Sfânta Liturghie. A doua, de acelaşi autor, cartea Pentru ce trebuie să ne împărtăşim des? Şi acolo veţi găsi 30 de motive şi considerente care vă încurajează să vă împărtăşiţi des, bine şi cu multă bucurie.
Închei meditaţia de astăzi citând, din aceleaşi cărţi, două invitaţii. Prima aparţine autorului, care scrie celor bolnavi: "Cereţi, aşadar, dragi bolnavi, ca Isus să vină la voi, ba chiar chemaţi-l insistent. Rugaţi-i pe cei din casă ca să vă facă des această bucurie. Rugaţi-l pe preot să vi-l aducă pe Isus. Împărtăşiţi-vă cu Isus. Fără Isus veţi purta singuri suferinţele, neplăcerile, plictiseala. Cu Isus, însă, veţi avea resemnare şi răbdare, pentru că el va lua asupra sa şi va purta o parte din suferinţa voastră, aşa cum, într-o zi, a purtat crucea pentru voi". Iar sfântul Leonard, prins de un sfânt avânt ne strigă: "O, popoare înşelate, popoare amăgite de păcat, ce faceţi? De ce nu alergaţi în biserici ca să luaţi parte la cât mai multe Liturghii pentru a vă împărtăşi cât mai des? De ce nu-i imitaţi pe îngeri, care coboară în timpul Sfintei Liturghii şi stau înaintea altarelor noastre cu cel mai adânc respect pentru a putea mijloci pentru noi cu mai mare folos?".
